Viața la galop și ritmul fulgilor de nea
Pare din ce în ce mai adevărat faptul că orice dar trimis de Sus, mai mult ne încurca decât ne descurcă viaţa, iar aceasta pentru simplu motiv că ele nu se mai încadrează în ritmul nostru de trai. Suntem prea agitaţi, prea preocupaţi de noi şi mult prea bombardaţi de interesele cotidiene – cele ale „pâinii fabricate” şi mai puţin ale celei cernute de sus – ca să ne mai poată bucura ceva, fie şi numai un fulg de nea. Această realitate îndurerată m-a trăsnit dureros în timp ce, încercând să mă bucur de ninsoarea ce ni s-a dăruit din destul, toate în juru-mi se zvârcoleau a neplăcere. Pe drumuri agitaţie multă – şi nu mă refer la oamenii care păşeau în ritmul fulgilor de nea pe marginea şoselelor – vorbesc de mulţimea grăbită a celor din autovehicole cărora darul zăpezii îi agita până la enervare apăsându-i precum un mare calvar.
Mijloacele de informare ce atent le urmărim îşi sporesc vertiginos raiting-ul şi tirajul, furnizând agasant informaţii inutile despre „nedreptăţile” zăpezii. Mai ales în oraşe, dorinţa de a circula cât mai rapid şi de a te strecura cât mai iute spre ţinta interesată, transformă fulgerător sclipitorul şi imaculatul covor de nea în mormane inegerite de zăpadă, îngrămădite cât mai incomod de lama nemiloasă a mijloacelor de dezapezire, şi aşa prea puţin prezente. Acestea şi multe altele în rândul lor dau suficiente motive populaţiei în plină agitaţie – degeaba – să afirme printre dinţi şi apăsat; „m-am săturat de iarnă! Am obosit de atâta zăpadă!”
Viaţa noastră cea de toate zilele, se desfăşoară într-un ritm alert şi nefiresc de galopant, iar aceasta n-am putut-o înţelege altfel decât numai după ce m-am oglindit în ritmul lent al fulgilor de nea. Căderea lor pare mai mult a înălţare decât a coborâre. Ei vin spre noi, nu atât să ne strivească sub povara lor deloc apăsătoare, cât mai ales să ne înalțe pe firul lor, neîntrerupt cernut, către zone nebănuite şi poate, prea des uitate. Fiecare fulg de nea parcă întârzie înadins în aer, nu ştiu de frică să se aşeze peste o lume în plină agitaţie sau poate doar, îl intârzie muzica ce parca-o cânta în ritmul căderii lor. Nimic grăbit în sosirea lor, nimic obositor în timp ce-i priveşti, chiar de cad cu mii de milioane.
Oricât de mult ne-am strădui să ne înfrumuseţăm viața, multiplicând artificial şi reduplicând la nesfârşit clipele pierdute, tot nu vom putea să-i dăruim, prin proprie osteneală, noutatea şi prospeţimea pe care, doar darurile de sus primite, i-o pot oferi din plin. Efortul omului, doar spre interes îndreptat, nu va putea ceva mai mult decât să-i rupă ritmul vieţii. Viaţa-i dar de Sus dăruită să sporească, să crească şi mereu să înflorească, într-un ritm anume, în ritmul ei. Niciodată nu va cânta cucul iarna, tot aşa după cum nu se poate să viscolească în miez de vară. Însă, atunci când aceste firesc ritm e rupt, oricând pot apărea bulversări, oricând vom putea fi supuşi la grele încercări. Nu omul a imprimat ritmul vieţii, dar el îl poate schimba, gest ce cu siguranţă, îl va costa nebănuit, întrucât în loc să-şi adauge bucurii vieţii trăind în ritmul ei, şi le fură singur, alergând neînţeles – spre cine şi ce? – Împotriva ei.
Viaţa trăită la galop nu poate fi altceva decât o disperată goană spre mormânt. De aceea, ni se împuţinează anii, pentru că ne-am rupt ritmul firesc al clipelor vieţii, alergând disperat după o „altă viaţă, şi nicidecum nu e vorba de Viaţă Veşnică – după aceasta n-are rost să alergi făcând ocol pământului, pentru că este cel mai aproape de noi, e înlăuntrul nostru. Şi totuşi – împotriva nefirescului nostru efort – viaţa nu-şi pierde firescul, iar despre ritmul ei ne vorbeşte tainic, Astăzi, căderea fulgilor de nea. Poate de aceea zăpadă ne oboseşte astăzi, mai mult decât oboseala noastră, pentru că se înserează împotriva ritmului pierdut al vieţii noastre, indicându-nu-l pe cel adevărat.
Autor: Gheorghe Butuc
