Tinereţe veşnic nouă

Cartea Psalmilor este cea mai întrebuinţată carte a Sfintei Scripturi în cultul Bisericii. Imaginile sugerate de psalmi acoperă o gamă foarte variată de trăiri sufleteşti, care animă  mult viaţa omului. Citirea paslmilor trezeşte în noi simţiri ce se întind între adânca pocăinţă şi dulcea mângâiere, între trezirea conştiinţei şi negura păcatului, între dorul după Dumnezeu şi dragostea de oameni, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare: „Psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii; potoleşte turburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, îm­pacă pe cei învrăjbiţi” (Omilii la Psalmi 1, 2, PSB 4, serie nouă, 2011, p. 366). Poate de aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda pentru fiecare creştin: „Mai bine să înceteze soarele călătoria sa decât să înceteze citirea psalmilor”.

Totuşi, parcurgerea rând cu rând a psalmilor ne descoperă în cuprinsul lor cuvinte, expresii, exemple sau descrieri a căror înţeles e greu de descifrat, fără un ghid pe măsură. Uneori din cauza traducerii, alteori din pricina diferenţei de context dintre autori şi cititori, cuvintele psaltirii sunt citite pe deasupra, fără să ne implice în vre-un fel, pentru că imaginile decrise nu ni se potrivesc.

Pentru început, ne oprim la expresia: „ […] înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale”, din psalmul 102, 5, citit şi recitit zilnic la fiecare slujbă a Obedniţei şi la Sfânta Liturghie. Dincolo de faptul că mi-e cu totul străină imaginea, mă frapează uşurinţa cu care am trecut peste această expresie, fără să-mi atragă atenţia sau măcar să-mi agite curiozitatea. Semnalarea mi-a venit la provocarea unui bun prieten, care mi-a indicat şi sursa unei posibile interpretări la care vom face referire.

La o simplă privire asupra expresiei în contextul întregului psalm, deducem că autorul doreşte să ne înveţe modul în care prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră are puterea să ne reînnoiască continuu cursul vieţii. În acest sens, putem considera că expresia în discuţie este un exemplu pe care psalmistul îl oferă pentru a întări cele spuse. Numai că acest exemplu folosit este comprimat la maximum, considerându-se că cititorii cunosc preabine celelalte detalii. Deşi în timp, exemplu din psalm s-a păstrat, povestea din care este extras ne este străină, motiv pentru care numai recuperarea ei integrală poate să ne întregească imaginea sugerată de psalmist.

Povestea în cauză este una extrasă din mitologia antică, arhicunoscută cetăţenilor acelor timpuri şi se numeşte: „Vulturul”, pe care o redăm din lucrarea: Fiziologul Latin (trad. Anca Crivăţ, ed. bilingvă, Ed. Polirom, 2006, p. 19). Este vorba despre faptul că „firea vulturului este astfel: îmbătrânind, aripile lui se îngreunează şi ochii i se înceţoşează; atunci caută un izvor de apă şi dedeasupra lui îşi ia zborul spre înalt, până în apropierea soarelui, iar acolo îşi aprinde aripile şi îşi arde ceaţa de pe ochi în razele soarelui; atunci, coborându-se la izvor, se scufundă de trei ori în apă şi pe dată se înnoieşte cu totul, astfel încât prin vigoarea aripilor şi prin strălucirea ochilor este cu mult mai întinerit”.

Explicaţia Fiziologului este foarte interesantă arătând că orice om, fie iudeu, fie păgân, care are haina veche şi ochii inimii înceţoşaţi, trebuie să caute izvorul spiritual al Domnului, care a zis: „Dacă cineva nu se va fi născut din nou din apă şi de la Duhul Sfânt, nu va putea intra în Împărăţia Cerurilor” [In. 3, 5] şi să ridice ochii inimii către Domnul „soarele dreptăţii” [Mal. 3, 20], pentru ca tinereţea lui să fie înnoită asemenea celei a vulturului.

Sfântul Vasile cel Mare nu tâlcuieşte efectiv psalmul 102, dar face trimitere directă la versetul 5 al acestui psalm (deci la expresia în discuţie), atunci când explică psalmul 32, 3: „Cântaţi Domnului cântarea nouă”. Recomandarea Sfântului Vasile explicitează direct îmbinarea dintre expresia din psalm şi pilda vulturului, ceea ce arată că la acest moment încă se cunoştea foarte bine această poveste. Exegeza sa îndrumă pe creştini să slujească lui Dumnezeu nu în vechimea literei, ci întru înnoirea Duhului (Rm. 7, 6), care aduce omului o depăşire a exteriorităţii Legii pentru o cunoaştere mai profundă, inteligibilă, asemănată cu o „cântare nouă”. Bătrâneţea şi vechimea Testamentului au trecut, creştinii având prin Hristos o învătătură nouă şi înnoitoare, care înnoieşte tinereţea noastră ca a vulturului (Ps. 102, 5), mai cu seamă atunci când distrugem pe omul nostru cel dinafară înnoind din zi în zi pe cel dinlăuntru (2. Co. 4, 16. Cf. Omilii la Psalmi 32, 2, p. 453).

Plecând de la pilda vulturului şi de la această interpretare patristică, textul psalmului dobândeşte înţelesuri mult mai nuanţate. Astfel, sufletul care se apropie de soarele Hristos primeşte de la Acesta binefaceri nebănuite: i se iartă toate fărădelegile, i se vindecă toate bolile, pricinuite de păcat, ceea ce coincide cu izbăvirea vieţii din stricăciunea morţii, pentru care Sufletul şi toate cele dinlăuntrul omului binecuvintează pe Domnul (Ps. 102, 1-4). Putem spune că în Duhul Sfânt psalmistul vede cum păcatul face anevoios parcursul duhovnicesc al omului. Şi după cum vulturul în preajma soarelui îşi curăţă aripile şi ochii, tot aşa şi omul în apropiere de focul harului dumnezeiesc este chemat să-şi cureţe patimile care îi înngreunează avântul spiritual şi îi tulbură claritatea vederii tainei dumnezeieşti.

Dar, nu-i deajuns această curăţire. Este nevoie şi de o îmbăiere în „apă proaspătă de izvor”, pentru ca cele curăţite de „focul dumnezeiesc mistuitor” (Evr. 12, 29) să se revigoreze, să se înzdrăvenească. În acest sens, psalmul vorbeşte despre „încununarea omului cu milă şi cu îndurări” şi de „umplerea de bunătăţi a doririi lui” (Ps. 102, 4-5). Adică, aşa cum apa acoperă orice parte a corpului celui scufundat în ea sau răcoreşte total pe cel însetat, care se adapă de la izvor, tot astfel harul, mila şi îndurarea lui Dumnezeu plineşte cu desăvârşire orice dorire a sufletului, care se îndreaptă spre El. Mai mult, viaţa omului curăţită de păcat şi umplută de har este o viaţă trăită într-o permanentă prospeţime, într-o tinereţe continuă şi într-o înnoire fără sfârşit, după cuvântul apostolului Pavel: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Co. 3, 18).

Fără îndoială psalmul are conotaţie mesianică mult mai pronunţată din această perspectivă a pildei vulturului. Hristos este „Soarele dreptăţii” (Mal. 3, 20), Cel care arde prin întrupare şi spală prin Sângele patimilor Sale păcatele întregii omeniri (Evr. 9, 14). El continuă această binefacere cu fiecare dintre noi, mai întâi în baia Botezului unde ni se „răzuiesc bătrâneţile păcatului” (Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Psalmi, Ed. Petru Vodă, 2003), iar apoi, în chip desăvârşit, în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său ca o continuă rezidire a temeliilor fiinţei noastre, ca o naştere permanentă şi o tinereţe veşnic nouă. Poate nu întâmplător acest psalm 102 se cântă la fiecare Sfântă Liturghie la antifonul întâi, semn că aici omul se împărtăşeşte deplin de binefacerile lui Dumnezeu, astfel încât prin Hristos viaţa sufletului devine invers proporţională cu viaţa trupului (2. Co. 4, 16). Altfel spus, anii adăugaţi trupului spre veştejirea lui se preschimbă într-o stare de perpetuă tinereţe în sufletul scăldat de harul dumnezeiesc, motiv pentru care neîncetat va „cânta Domnului o veşnică cântare nouă” (Ps. 32, 3).

Autor: Gheoghe Butuc
Publicat în Ziarul Lumina, Miercuri 20 februarie (2013), nr. 42 (2445), p. 6 şi Miercuri 13 martie (2013), nr. 60 (2463), p. 6.