Sfânta Liturghie sau comprimarea maximă a veşniciei

(Cu gîndul şi inima la părintele Alexandru Schmemann).

Dacă există vre-un motiv omenesc real pentru care creaţia încă n-a intrat în veşnicie, acela nu-i altul decât Sfânta liturghie. Dacă există vre-o raţiune dumnezeiască după care lumea încă dăinuieşte, aceea nu-i alta decât Sfânta Liturghie. Orice analiză, orice proiect, orice gând despre viaţa omului şi Viaţa Lui Dumnezeu se întâlnesc şi se împlinesc în Sfânta Liturghie. De fapt, Liturghia tocmai aceasta  este, întâlnirea a două fiinţe distanţate ontologic la modul absolut pentru a se uni într-o singură viaţă: Viaţa divino-umană.

Dincolo de multiplele forrme ale Sfintei Liturghii, care s-au succedat diferit în timp şi sapţiu. Dincolo de simbolistica teologică a gesturilor şi cuvintelor care o alcătuiesc stă realitaea întâlnirii inefabile, dar cu totul reală, a timpului cu veşnicia, mai exact a omului cu Dumnezeu. Practic, în fiecare zi îngăduită de Dumnezeu pe faţa pământului, centrul universului creat îşi mişcă polii şi se concentrează pe unica esenţă a acelei zile: săvârşirea Sfintei Liturghii. Altfel spus, centrul întregului cosmos, păstrându-şi locul fizic se mişcă intensiv spre punctul maxim al înaintării lui: întâlnirea cu veşnicia, iar aceasta se realizează ân mod firesc acolo unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie.

În Sfânta Liturghie universul îşi descoperă întreaga raţiune a existenţei sale şi toată sursa dăinuirii lui. Aici toată energia cosmică se întâlneşte cu energia necreeată formând o inimă vie, care pulsează viaţă în toate formele create ale universului sensibil şi inteligibil. Aici şi acum, într-un prezent continuu se realizează restaurarea tainică a vieţii pierdute prin păcat. În definitiv, se face „mântuire în mijlocul pământului” (Ps. 73, 13). Adică, centrul fizic al lumii se mută în centrul spiritual al ei, în persoana umană care, prezentă la Sfânta Liturghie atrage asupara sa atenţia întregului univers creat (Detalii despre concetrarea universului pe perosana umană la: Jean Gitton, Griska şi Igor Bogdanov, Dumnezeu şi Stiinţa. Către materialism, Ed Albatros, Bucureşti, 2000).

Persoana umană în Sfânta Liturghie devine „mijlocul pământului” în care se săvârşeşte transfigurarea lumii. O singură persoană umană care se prinde în mod voit în „hora liturghiei iubirii” ţine pe umerii ei destinul întregii lumi. Prezenţa ei conştientă la Sfânta Liturgie este suprema oferire pe care creaţia o poate face lui Dumnezeu şi singura de care El are nevoie ca să o poată transfigura. Adică, să o ofere înapoi omului, dar plină de raţiuni înnoite, dumnezeieşti.

Nu există zi de la Dumnezeu în care viaţa universului să nu fie astfel înnoită prin prezenţa omului la Sfânta Liturghie. În definitiv, aceasta este prima şi ultima raţiune a întârzâierii Parusiei şi, în acelaşi timp, raţiunea extinderii Eshatologiei în graniţele timpului – aviz senzaţioniştilor apocaliptici: cât timp se săvârşeşte Sfânta Liturghie, Apocalipsa mai întârzie!

Din perspectivă teologică, Sfânta Liturghie este ea însăţi o Eshatologie anticipată, care are menirea de a pregăti creaţia să intre în Liturghia continuă a Împătrăţiei ce va să vină. Prin urmare, Apocalipsa este ea însăşi o Liturghie extinsă la nivel cosmic, care va copleşi în har întreaga materialitate a lumii, după ce veşnicia va fi fost comprimată real în clipele temporale prin săvârşirea zilnică a sfintei Liturghii.

Punctul maxim al acestui circuit neîntrerupt de iubire dumnezeiescomenească este atins la momentul împărtăşirii persoanei umane cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. În acest moment, timpul îşi dilată laturile devenind infinit asumat, iar nemărginita veşnicie se încarnează smerit în om spre a pulsa din interiorul lui pe de o parte sânge viu în Trupul tainic hristic: Biserica cosmică, iar pe de altă parte viaţă în universul sensibil. Astfel, de la răsăritul soarelui până la asfinţit şi cu toată taina nopţii, ziua şi-a împlinit scopul. Mai precis, timpul Liturghiei urcă ziua în veşnicie, iar veşnicia o însămânţează în lume. Restul clipelor din tinpul unei zile nu sunt decât clipe de pregătire pentru momentul bun al rostirii: Vino Doamne! (Apc. 22, 20), sau clipe de gestaţie a seminţei hristice aşezate sub brazda de carne a fiinţei noastre spre a renaşte în noi veşnicia.

O nouă zi este o nouă viaţă. O altă zi nu este repetarea zilei de astăzi, ci este o altă viaţă, un alt timp ce aşteaptă prin gestul omului să se atingă de veşnicie şi o altă aşteptare a veşnicie de a se încuibări în timp. Înţelegem astfel că fiecare zi este rezultatul vieţii noastre întregi. De aceea, Astăzi este ziua mântuirii (Evr. 4, 13). Ieri este amintire, iar mâine este înşelare. Toate motivele să speri, să ierţi, să fii fericit, să crezi, să iubeşti etc. le avem Astăzi. Iar toate acestea îşi au izvorul în Sfânta Liturghie. Ea este motivul pentru care eu mă pot bucura de o nouă zi. Ea este ziua pe care o aştept, care mi s-a dat şi pe care o trăiesc. Pentru Sfânta Liturghie amintirea devine „singurul rai din care nu putem fi izgoniţi”.

Datorită ei nu contează dacă mâine mă voi mai trezi sau nu sau dacă mă voi deştepta în rai. De aceea, în viaţa creştinului nu există şi nu ar trebui să existe zi fără Sfânta Liturghie, zi fără Euharistie deoarece creştinul trăieşte ancorat în ziua de Astăzi. El  Astăzi se uneşte cu Hristos. Nu ieri, nu mâine. Şi face aceasta întrucât clipa unirii cu Hristos este unică, atât după calitatea Celui cu care ne unim, cât şi după timpul în care o facem. Adică, Hristos este Unicul irepetabil şi prin El timpul de ieri nu-i timpul de azi. După cum ziua de astăzi nu poate fi trăită mâine.

În rezumat, suprema motivaţie a Sfintei Liturghii este ziua de astăzi care ni se dăruieşte. O nouă zi este o nouă viaţă cu o unică Liturgie şi o unică împărtăşire. Prin urmare, ziua de astăzi este o zi care aşteaptă să urce în veşnicie şi o veşnicie care vrea să coboare în lume pe fundalul unui ritual simbolic care-şi atinge punctul maxim în Euharistie.

De aceea, Sfânta Liturghie este „tot ceea ce ar trebui să ştim urgent pentru mântuire”, după cum se exprima părintele Dumitru Stăniloae. Este tot ceea ce putem oferi în dar lui Dumnezeu, fără prea mult efort. Este tot ceea ce putem primi de la Dumnezeu pentru a ne sfinţi. Într-un cuvânt, este viaţă din Viaţă dăruită. Este veşnicie concentrată şi total oferită. Este rezumatul pe scurt al vieţii în această lume şi dincolo de ea… Restul vine de la sine (dacă mai contează). Se adaugă negreşit drept consecinţă fericită în laturile întregi ale unei singure zi (Mt. 6, 25-34).

Autor: Gheorghe Butuc
Publicat pe ortodoxiatinerilor.ro pe 05 aprilie (2013), Sfânta Liturghie sau comprimarea maximă a veşniciei şi Ziarul Lumina, Miercuri, 14 august (2013) şi Luni, 19 august (2013), Serie Naţională, anul IX, nr. 186 (2589), p. 6 şi  nr. 189 (2592), p. 6 sub titlu: „Sfânta Liturghie sau comprimarea veşniciei” şi „Timpul Liturghiei urcă ziua în veşnicie”.