Sâmbăta cea Mare sau împlinirea creaţiei
Părintele John Behr subliniază într-una din conferinţele sale („Becoming human”) un aspect teologic esenţial privitor la modul în care Hristos, prin moartea Sa, împlineşte Proiectul Preasfintei Treimi de împlinire a omului şi al creaţiei. Mai precis, tot ceea ce Dumnezeu a gândit despre om şi vocaţia sa în Univers se desăvârşeşte în Sâmbăta cea Mare, atunci când Hristos este coborât de pe Cruce şi aşezat în mormânt.
Această realitate o subliniază foarte clar slujba din Sâmbăta cea Mare: „Ziua de azi mai înaite o a închipuit cu taină marele Moise zicând: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea; că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată, aceasta este ziua odihnei, întru care S-a odihnit de toate lucrurile Sale, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin rânduiala morţii; după trup odihnindu-Se şi la ceea ce era iarăşi întorcându-Se, prin învierea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică, ca un singur bun şi iubitor de oameni” (Triod, Sâmbăta cea Mare, Slava stihirilor).
Practic, odată cu punerea în mormânt a lui Hristos, Proiectul dumnezeiesc de a face pe om se împlineşte. Tot ceea ce a gândit Dumnezeu despre om atunci când l-a creat se împlineşte pe Cruce, atunci când Hristos, împăcat cu Sine şi cu noi spune: „Săvârşitu-s-a (In. 19, 30)”. După ce Pilat arată mulţimii pe omul împlinit zicând: „Iată Omul” (In. 19, 5), Hristos pătimeşte toate până la Cruce, moarte şi mormânt ca să împlinească destinul total al devenirii omului, al împlinirii proiectului uman, aşa cum L-a gândit Dumnezeu dintru început.
În cartea Facerii, atunci când este zidit omul, ni se arată că faţă de toate creaturile făcute de Dumnezeu prin Cuvânt, omul este singura făptură creată prin faptă de Dumnezeu, prin sfat dumnezeiesc, prin deliberare, într-un complex proces, care nu s-a încheiat imediat după zidire, ci rămânea deschis împlinirii. De aceea, nu ni se spune în Cartea Facerii că iată făptura umană era „Bună Foarte”, aşa cum se specifică în dreptul fiecărei fărtuiri zidite de Dumnezeu până la om. Lipsa acestei constatări arată că prioectul omului era în desfăşurare, în devenire. Nu era încheiat.
Toate făpturile zidite au fost aduse la existenţă prin cuvânt: „Să fie” şi „a fost”. În cazul omului lucrurile se inversează. Numai dacă omul spune „să fie” este om cu adevărat. Adam a ratat această devenire/desăvârşire nerămânând în ascultare de Dumnezeu. Adică, în loc să spună „fie mie Doamne după cuvântul Tău”, el a făcut voia sa, s-a instalat în autonomia existenţei, în cadrul limitat al vieţii trăite prin „facă-se voia mea”. Această eşuare a lui Adam a limitat desăvârşirea fiinţei umane. A fost ratată ţinta de împlinire a omului, de devenire a lui, de desăvârşire, de a fi dumnezeu creat (Ps. 81, 6), asemenea Fiului dumnezeiesc.
Această ratare a făcut ca fiinţa umană să înceapă un parcurs dureros al existenţei, care sfârşea în moarte. Astfel, în loc ca lutul însufleţit de la Facere să devină om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a ajuns făptură înstrăitată de Creator, robită fricii de moarte şi care trăieşte monoton până la mormânt, sosotindu-şi viaţa doar în limitele anilor cuprinşi între naştere şi moarte.
Practic, odată cu căderea protopărinţolor noştri, „Ziua odihnei” nu s-a mai împlinit. Dumnezeu nu se putea odihni de toate lucrurile Sale, atâta vreme cât piscul creaţiei Sale, omul, cel care în mod liber trebuia să-L aleagă şi să-l dorească ca Dumnezeu pentru sine şi pentru întreaga creaţie, a eşuat. Eşuarea omului a însemnat neodihna Lui Dumnezeu până ce nu va vedea împlinită deplin opera Mâinilor Sale.
De aceea, încă de la Facere, şi chiar mai înainte de ea se hotărăşte întruparea Fiul lui Dumnezeu, care v-a duce la capăt opera de împlinire a proiectului uman, acela de a „deveni om”. Modul în care Hristos împlineşte proiectul uman este paradoxal. Paradoxul constă în aceea că Hristos nu se sfirmă ca om după logica devenirii umane propusă de societate. El realizează adevărata fiinţă umană în răspărul viziunii obişnuite despre viaţă. Astfel, legea biologică a instinctului de apărare a vieţii cu orice preţ este schimbată de Hristos prin logica oferirii totale a vieţii pentru împlinirea ei desăvîrşită (In. 12, 25). Mai exact, prin Hristos, omul câştigă adevărata viaţă prin moarte, căci Hristos „cu moartea pe moarte călcând” a biruit moartea făcând stăpână viaţa. Omul se împlineşte nu atunci când îşi salvează viaţa, ci atunci când, precum Hristos, îşi oferă viaţa celorlalţi.
Practic, de la Hristos, drumul omului de a deveni fiinţă umană împlinită este acela de a învăţa să moară, de a preface viaţa de după naştere în pământ pentru ca apoi, să o câştige înnoită prin Duhul Sfânt, aşa cum psalmistul spune mai întâi: „Lua-vei duhul lor şi în ţărână se vor întoarce” şi apoi: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 30-31). Adică, numai dacă învăţăm să murim, vom putea învia. Ne vom împlini adevărata vocaţie de om în Universul creat de Dumnezeu.
În Sâmbăta cea Mare, Hristos se aşează în mormânt mulţumitor că toate S-au împlinit după cum le gândi-Se dintru început. Acum ziua a şaptea, Ziua odihnei, se împlineşte desăvârşit. Adevăratul Om în relaţie desăvârşită cu Dumnezeu se realiza în Trupul Său omorât şi aşezat în mormânt. Aceasta este ziua odihnei. De aceea, în faţa acestei Taine „să tacă tot trupul omenesc şi nimic pământesc în sine să nu gândească …”, aşa cum cântă heruvicul Sâmbetei celei Mari.
Odihna lui Hristos în mormânt este calea şi sensul împlinirii făpturii umane şi totodată încheierea şi împlinirea desăvârşită a actului creaţiei. De aceea, suntem invitaţi să trăim din mormânt viaţa, adevăratul început al vieţii noastre, al vieţii nemuritoare, aşa cum Sfântul Ignatie Teoforul medita în tim ce era dus la martiriu: „Voi deveni fiinţă umană!”.
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat sâmbătă 19 aprilie (2014), pe OrtodoxiaTinerilor.ro cu titlul: „Sâmbăta cea Mare: Sfânta Treime finalizează proiectul numit: Omul”
