Războiul (ne)legitim
Istoria zbuciumată a omenirii sau mai bine zis, istoria căderii, se caracterizează prin război. Oricând şi oriunde cineva urzeşte un război, nu musai mondial, continental sau naţional, ci pur şi simplu construieşte în mintea sa strategii de luptă.
Este în natura omului pornirea spre a se lupta pentru a-şi câştiga existenţa, pentru a progresa, pentru a se adapta, pentru a descoperi şi a se descoperi, în definitiv, pentru a se autentifica ca om. Deşi pare legitim, acest tip de război, pliat pe tendinţa naturală de conservare a omului, devine cu totul ilegitim atunci când, amestecându-se cu forţele iraţionale, este direcţionat greşit: împotriva altuia sau altora.
Astfel, de la păcatul protopărinţilor Adam şi Eva până astăzi, războiul este constatnta care străbate fiecare epocă istorică şi chiar viaţa fiecărei persoane. Orice urmaş al lui Adam cunoate perioade crâncene de război: cu sine, cu vrăjmaşii şi chiar cu cei de aproape ai lui. În acest sens, istoria biblică a Vechiului Testament aduce numeroase mărturii, iar Noul Testament îi fixează definitiv limitele în Apocalipsă.
Nu există argument legitim pentru război. La baza tuturor stă trufia umană care, cu îngăduinţă divină, se manifestă devastator spre conducerea istoriei către sfârşitul actual al ei. Practic, de la moartea lui Abel, ucis de fratele său Cain şi până la Apocalipsa Sfântului Ioan, istoria biblică caracterizează traiectoria şi destinul lumii prin constanta războiului.
Totuşi, războiul nu-i binecuvântat de Dumnezeu, ci doar îngăduit de El pentru a se clarifica definitiv diferenţa dintre alegerile bune şi alegerile greşite ale omului, întocmai cum sau lămurit în ceruri, tot printr-un război, alegerea îngerilor buni de cei răi. În definitiv, războiul autentifică darul libertăţii: dacă este conformă raţiunii sale dumnezeieşti sau dimpotrivă dacă este eşuată.
Încă nu se poate discerne limpede cine sunt călăii şi cine sunt martirii în urma confruntării războiului. Fiecare tabără, chiar fiecare personană implicată are raţiuni pozitive care să-i justifice ofensiva sau defensiva poziţie. De aceea, adesea, când crezi că lupţi pentru o cauză nobilă te trezeşti victimă a unor comploturi ascunse, iar atunci când ai de partea ta justificarea retragerii pozitive să te surprindă dorinţa atacului fără miză.
Şi totuşi, există un zăzboi binecuvântat de Dumnezeu, încurajat de sfinţi şi continuu susţinut de Biserică. De altfel, este şi singurul război legitim, fără victime, fără consecinţe tragice şi numai cu binefaceri. Este războiul dus împotriva mea. Împotriva tuturor neputinţelor, blocajelor, căderilor şi a tuturor duhurilor care îmi stăpânesc fiinţa. De aceea, el nu are nici victime, nici învinşi, ci doar o limpezire clară a propriilor alegeri: cel rău rămâne cu alegerile lui, cel bun cu bunurile lui.
Acest tip de război nu numai că trebuie încurajat, dar inexistenţa lui sau nepermenentizarea lui în viaţa omului, atrage după sine nedeplina libertate şi chiar o viaţă umană ratată. În acest sens, Sfântul Pavel, atunci când recomandă acest război duhovnicesc se exprimă exact ca pe câmpul de luptă: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efs. 6, 11-17).
Mai apoi, toată istoria ascetică şi filocalică a Bisericii este o descriere detaliată a tuturor forţelor implicate în războiul duhovnicesc, a curselor căderii şi a căilor victoriei. Acest război nu are timp de pace, de linişte sau relaxare. Orice moment de neatenţie poate fi fatal, zădărnicind toată izbânda, uneori agonisită o viaţă întreagă. De fapt, în perioadele de pace se pregătesc cele mai dure atacuri, fapt bine cunoscut de orice nevoitor creştin. Toată această luptă este cunoscută cu apelativul de trezvie, care reprezintă o vie conectare la bunătăţile harului care nu merită a fi pierdute pentru fascinaţia iluzorie şi de moment a plăcerilor.
Deci, miza acestui război nu-i distrugerea celuilalt, ci năruirea mea, moartea mea, a omului celui vechi din mine cu toate deprinderile lui, pentru a străluci ascuns, omul cel nou şi duhovnicesc, plin de har şi în Adevăr.
Tocmai lipsa acestui război dus în interiorul omului, atrage după sine lupta dintre fraţi, dintre familii, dintre ţări etc, ca o consecinţă a confuziei şi a direcţionării exterioare a ceea ce trebuie să se petreacă înlăuntrul nostru.
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în Ziarul Lumina, Sâmbătă, 31 mai (2014), Serie Naţională, anul X, nr. 121 (2822), p. 6
