Orbul din naștere, strălucirea Iubirii

Când și unde poate fi mai strălucitoare Iubirea decât în vederea celui ce nicicând nu a văzut. Tot ceea ce pentru cei ce văd  pare obișnuit sau chiar banal, pentru un orb din naștere, care primește vedere devine plin de uimire și de strălucire înțelegătoare. Este, fără îndoială, deschiderea Raiului aici și acum. Pentru unul ca acesta Învierea trece din sentiment și intuiție în cea mai directă întrupare. Pentru un fost orb din naștere toată lumea pe care începe să o cunoască prin vedere poartă haina Învierii. Nimic de prisos, nimic neînsemnat, nimic la întâmplare, ci toate și totul plin de lumina strălucitoare a Învierii. Un orb adus la vedere este o înviere din întunericul anost, cel puțin la fel de prețioasă ca învierea din bezna morții.

În contrast cu orbul care-și capătă vederea este văzătorul orb, cel care vede lumina în afară, dar înlăuntru petrece în întuneric adânc. Sunt toți cei care și-au făcut din blocajele minții, din formalism și din lene, motiv de invidie și contraziceri permanente. Pentru aceștia ochiul minții și Vederea Adevărului rămân un tip de orbire de care nici chiar Dumnezeu nu se poate atinge. Pentru orbul văzător însă, totul devine minune. Cuprins de întuneric dinafară, primind vederea se umple de uimire și bucurie lăuntrică. Pentru el Iubirea devine un curcubeu de stări răscolitoare care-i animă clipele vieții. Mai mult decât orbii văzători se bucură de Iubirea strălucitoare convertiții la Evanghelia Lui Iisus Hristos. Pentru ei bezna necunoașterii devine Vedere supra luminoasă, care face ca totul în viață să fie învăluit de Taină. Fără ei Evanghelia ar rămâne fie o Lege intransigentă și nefrecventabilă, fie o poveste idilică și perimată. Pentru convertiții din Iubirea răstignită a lui Hristos, Iubirea în Adevăr și Adevărul în Iubire este soarele de noapte și de zi, pentru care nimic mai important în viață nu există.

Suntem spre finalul celor patruzeci de zile ale Praznicului Învierii. Miercuri se face acolada Învierii și intrăm în stadiul ultim al ei, care este Înălțarea, și prin ea ajungem la Praznicul Venirii Duhului Sfânt, cel mai mare Dar al Învierii. Cincizecimea nu este altceva decât readucerea Învierii pe pământ și permanentizarea ei în/între oameni prin cei care învață să se împărtășească de Duhul, precum zice Scriptura. Ne întrebăm retoric, cele patruzeci de zile, ca patruzeci de trepte de împrietenire cu Hristos cel Înviat în puterea Duhului Sfânt și dragostea Tatălui, au fost ele trepte de școlire în Laboratorul Învierii sau au fost zile de ratare din cauza agendelor tot mai încărcate cu preocupări care ne sabotează viața?

Învierea, ca orice Dar trimis de la Dumnezeu, prin care El Însuși se oferă, trebuie primită și pus în lucrare. Însă dacă învierea nu este primită și nu este valorificată, ne jucăm cu Focul. Și în loc să fie binecuvântare de la Dumnezeu se transformă în judecata și blestemul nostru.

Evanghelia din această duminică, un episod uimitor și plin de înțelesuri, ne arată tocmai acest lucru: cum se poate trece pe lângă Iisus Hristos, care, la final de Sărbătoare a Corturilor, declară: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12 ). Cu toate descoperirile Sale, Iisus este respins de iudei și pe când pleca de la Templu, în drum, dă de un orb fără nume, aflat în dificultate, prilej în care se ivește un dialog teologic între Hristos și ucenicii Lui. Iisus este întrebat de ucenici despre cauza orbirii lui: „Cine a păcătuit El sau părinții lui?” (Ioan 9, 2). Ucenicii dau dovadă că și-au însușit de la Hristos lecția legăturii directe dintre păcat și boală/infirmitate. Însă, nu-i de ajuns să știi lecția, dacă nu ai și înțelesurile, care dau acces la vederea și discernerea Realității. De aceea, Iisus retează din față acest tip de preocupare teologică și trimite la o altă vedere a lucrurilor: toate se întâmplă în lume din voia, grija și sub controlul lui Dumnezeu: „Nici El nu a păcătuit, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Adică, toată existența vine de la El și este dependentă de El. Iar atunci când se pare că în lume sunt lucruri ce contrastează cu iubirea Lui (boală, moarte, suferință etc), motiv pentru care Dumnezeu poate fi contrazis, judecat sau luat la întrebări, Iisus le arată că toate câte se întâmplă stau sub pronia Lui și toate pot fi întoarse spre Slava Lui sau spre blestemul nostru. Și face o demonstrație concretă cu orbul din naștere, prin gesturi surprinzătoare, profund teologice și profetice. Merge în fața orbului, scuipă, face lut pe care-l întinde pe ochii orbului și îl trimite la bazinul din sudul Templului, la Siloam, să se spele (Ioan 9, 7). Acest bazin este în extrema opusă a bazinului Vitezda din nordul Templului. În ambele  Hristos face două semne. La Vitezda cu un paralitic, care risipește Darul făcându-se trădător de Dumnezeu și, la Siloam cu acest orb, care știe să primească și să înmulțească Darul, devenind ucenic înflăcărat al lui Hristos.

Când ia tina/lutul și-l pune pe ochii orbului, Iisus repetă gesturile lui Dumnezeu făcute la începutul lumii, atunci când l-a creat pe om. Prin gesturile făcute cu orbul Hristos arată că are putere să recreeze, să rezidească tot ceea s-a denaturat. Scuipatul amestecat cu pământ sugerează aburul și suflarea de viață a lui Dumnezeu care a suflat peste statuia modelată din pământ la facerea lui Adam și care s-a făcut pe loc făptură vie (Facere 2, 7). În primă fază, Iisus reface țesuturile ochilor orbului, care deocamdată nu văd. Unsul lui Dumnezeu unge ochii orbului și Trimisul Tatălui trimite pe orb la apa Siloamului, gesturi și cuvinte în care orice evreu putea înțelege că în mijlocul lor se află Însuși Dumnezeu. De aceea, numai după ce se spală în apa Trimisului, a Fiului Tatălui trimis în lume, ochii orbului încep să vadă lumina lumii. Doar apa Trimisului și doar lutul din mâna Creatorului devin elemente slujitoare ale sănătății. De fapt, Orbul trece print-un proces de Botez și de Ungere, care aduc refacerea și realcătuirea fizică a sănătății.

Imediat vin întrebările și anchetele din partea vecinilor, care nedumeriți îl duc pe orbul văzător la farisei. Meșterii anchetelor întâi l-au chestionat pe fostul orb și apoi pe părinții lui, toate cu scopul de a învinui pe Binefăcătorul lui (Ioan 9, 18, 23). Oricum, toate întrebările, prin făcături juridice religioase, ocolesc minunea întrupată în fața lor și urmăresc doar acuza vindecătorului. Asistăm la o urzeală a minciunilor, care organizat complotează împotriva lui Iisus, prin vecini, prin părinți, prin liderii religioși, dintr-un singur motiv: nu pot primi Lumina, în întuneric fiind. Nu pot primi Adevărul, în minciună fiind. Orbul văzător însă se dezlănțuie într-o libertate usturătoare pentru ei astfel încât, prin răspunsurile date, acuzatorii devin acuzați, judecătorii judecați, îndreptățiții se fac vinovați și meșterii la cuvinte încâlcite ajung muți, ca niște pești fără de glas în fața Adevărului debordant. Anchetatorii minciunii sunt luați „peste picior” de puterea Adevărului și strălucirile orbitoare ale Iubirii, care izvorau din orbul văzător, ca dintr-un Siloam nevăzut, făcând-i pe învinuitorii lui văzătorii cei orbi. Eu știu ce voi nu știți: Cine este Omul acesta! Tocmai în aceasta stă minunea Că voi nu-L știți cine și de unde este și totuși El mi-a deschis ochii (Ioan 9, 30). Așadar, voi sunteți în culpă și vinovăție pentru că nu știți și nici nu vreți să știți cine este Omul acesta. Evitând înadins Adevărul, vă dați viclenia pe față și vă faceți apostolii minciunii, de la tatăl vostru diavolul (Ioan 8, 44). Recunoaștem în acest orb un curaj și o demnitate, care, pentru mărturisirea Adevărului plin de strălucirile Iubirii lui Hristos, acceptă excomunicarea din comunitatea religioasă a evreilor, care, pe vremea aceea, era egală cu o condamnare socială la moarte. De dragul lui Iisus orbul văzător primește mai bine excomunicarea decât să se dezică de Binefăcătorul lui.

Ca și la slăbănogul de la Vitezda, Iisus se întâlnește a doua oară cu orbul, nu ca să-l atenționeze să nu mai păcătuiască (Ioan 5, 14), ci ca să-L încredințeze că excomunicarea pentru Dumnezeu este mai valoroasă decât prietenia minciunii sub masca lui Dumnezeu. Orbul are Vederea, dar rămâne singur. Toți se dau deoparte pentru că înfruntă minciuna oficializată și instituționalizată. De aceea Iisus vine la el ca la un prieten, recunoscător că și orbul i-a fost prieten și nu s-a dezis de El în fața acuzelor viclene. În singurătatea orbului cu Adevărul, Iisus vine cu dialogul Iubirii, care face prieteni noi: Crezi tu în Fiul Omului? Cine este Doamne ca să cred în El? Eu sunt Cel pe care poți să-l vezi (Ioan 9, 35). Orbului fizic îi renaște ochiul duhovnicesc din relația cu Prietenul lui, Iisus Hristos, pentru că Acesta l-a întâmpinat cu dragoste de sănătate făcătoare. Este o dublă vindecare. Întâi ochiul fizic și apoi ochiul credinței, care se vindecă numai din iubire copleșitoare, ce se face salvare și Înviere.

Mistagogia Duminicii Orbului din naștere ne provoacă la aceste tipologii ale orbiri și vederii fizice și spirituale. Se reia tema înnoirii creației prin lumina Învierii și ne pregătește să primim darul Duhului Sfânt, atrăgându-ne atenția la orbirea spirituală care ne poate deveni piedică pe Calea întâlnirii cu Adevărul Vieții. Dumnezeu Se descoperă tuturor, dar nu oricine este capabil să-L (re)cunoască. După ce le-a spus direct iudeilor că el este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12) și S-a contrazis cu ei pe tema originii Sale dumnezeiești (Ioan 8, 58), Iisus caută să le dovedească adevărul cuvintelor Sale printr-o lucrare uimitoare, ca din cele fizice să le priceapă pe cele spirituale. Așa cum face un medic înțelept și grijuliu când un tratament nu dă roade, caută alt mijloc de vindecare. Astfel, Iisus „vrea să-i vindece pe cei orbi cu mintea prin mijlocirea unui orb la trup”^[1]. Orbirea fizică simbolizează aici orbirea spirituală de care Iisus dorește să-i elibereze pe oameni.

Văzătorii orbi vor să tragă în întunecimea lor și pe alții. Răul nu suportă să nu fie și alții în aceeași răutate, și de aceea caută să convingă pe toți că tot ceea ce pare rău e bine și invers. Orbirea lor are multe fețe. Nerecunoștința este una din fețele principale ale orbirii sufletești. Cei cărora li se pare că văd și cunosc totul sunt de fapt orbi la prezența lui Dumnezeu, așa cum sunt surzi la cuvintele Lui și slăbănogi în a umbla în căile Lui. O altă față a orbirii este invidia. Invidiosul nu se poate bucura de binele celuilalt pentru că Vederea lăuntrică îi este blocată. Invidia aduce mânie, iar mânia întunecă într-atât de mult ochii încât paralizează orice intenție a Binelui în om: „Iisus a tămăduit orbia ochilor, dar nu a putut tămădui orbia răutății. Orbia răutății nu are leac, dar are pedeapsă”^[2]. Dar cea mai gravă față a orbirii sufletești este ipocrizia și indolența, consecințe ale încrederii absolute în propria dreptate, în gândurile și simțirile proprii: „Strălucirea cea purtătoare de lumină văzând-o strălucind lămurit, sâmbăta, orbului celui purtător de lumină, cei hrăniți cu legile lui Moise erau orbiți la minte, privind ca prin umbră și necunoscând umbra care acoperă legile; din care pricină ei n-au văzut pe Izvorâtorul luminii și pe întemeietorul sâmbetei, prin cuvânt, pe Cel care a luminat ochii orbului prin spălare și cu plăsmuirea cea nouă din tină și scuipat. Cu acela unindu-ne, să vedem și noi pe Dumnezeu, mustrând orbirea fariseilor, cu vederea cea de la Dumnezeu”^[3].

Formaliștii și legaliștii de toate felurile rămân orbi la minte, mereu în umbra luminii Soarelui dreptății. Întâlnirea cu Adevărul îi irită pentru că îi obligă să iasă din confortul lor și îi provoacă la dialog sau măcar la refelcție pentru depășirea propriei îngustimi și a propriei dreptăți în care stau foarte bine așezați. Apariția în mediul lor de interes a unui om ca Iisus preconizează serioase cutremure în plan personal și social. Și pentru că nu pot face față cutremurului lăuntric trec la atac, pentru simplu motiv că Dumnezeu nu-I de acord cu ei, cu planurile, ideile și visele lor. Dumnezeu și Adevărul îi incomodează. Pentru ei este mult mai ușor să-L știe pe Dumnezeu într-un transcendent îndepărtat, care să nu-i deranjeze. În realitate însă, în dispută este legitimitatea autorității

Omul se luptă orbește împotriva lui Dumnezeu pentru autoritate. Pentru autoritatea lui împotriva autorității lui Dumnezeu și a celorlalți, negând evidența lucrurilor, pentru că-l provoacă la răspuns sau la schimbare. Ca și în cazul fariseilor, din episodul evanghelic de la Ioan aceasta denotă o atitudine de îndreptățire de sine care întreține orbirea spirituală. Vedem, dar suntem orbi. Dacă omul ar recunoaște că este orb în raport cu Dumnezeu și Realitatea înconjurătoare (care îl depășește fără echivoc), atunci ar fi fără de păcat și s-ar vindeca de orbire. Recunoaștere nevederii nevăzutului, împreună cu asceza renunțării la egoism marchează începutul curățirii de patimi și dobândirea adevăratei vederi: nu autoritatea noastră contează, ci autoritatea Lui, de care suntem dependenți. De aceea, orbul din naștere din Evanghelia lui Ioan iese câștigat acolo unde fariseii eșuează, pentru că deși Dumnezeu li Se arată într-un mod atât de evident, ei refuză Întâlnirea. Să te întâlnești cu Dumnezeu și să-I ceri explicații sau să-L scoți vinovat este semn de cea mai mare orbire, identică cu nebunia. De aceea ne spune Evanghelia că în cele din urmă, în timpurile apocaliptice, foarte puțini vor mai fi capabili să-L recunoască pe Dumnezeu din cauza propriei îndreptățiri, a apărării propriei dreptăți și a confortului pe care și l-au creat, mental sau trupesc. Puțini, doar o turmă mică se vor salva (Luca 12, 32), nu din cauza lipsei de putere a lui Dumnezeu, ci pentru că omul nu vrea să intre într-un dialog mântuitor, viu și autentic cu Dumnezeu și nu vrea să renunțe la propriile ambiții egoiste și să se smerească^[4].

Concluzia întregului episod din Evanghelia după Ioan este zguduitoare. Ea vizează deopotrivă pe Iisus, pe orb și pe farisei. Un orb din naștere devine văzător cu Duhul, pe când fariseii se judecă pe ei înșiși, judecându-L pe Iisus. Pe măsură ce Iisus devine lumină pentru orbul care-L primește, direct proporțional devine întuneric pentru fariseii văzători care-L resping. Aceasta arată că Iisus Cel Înviat împarte istoria în două. Nu după voința Sa, ci după alegerea noastră. El este Lumina tuturor, prefăcută în cei care Îl primesc în luminare înțelegătoare, iar în cei care Îl resping în întuneric adânc și de temut. Lecția este clară: Cine nu primește Învierea lui Iisus Hristos, chiar dacă stau înconjurați de toate luminile lumii petrec într-un întuneric înfrigurat.

Și iarăși ne întrebăm retoric: Cine este orbul și de ce Lumina lui Hristos nu schimbă inimile oamenilor? De ce preferăm alte lumini în afară de Lumina Mântuitorului nostru? Cine sunt orbii văzători și cine văzătorii orbi? Se pare că raportul este invers proporțional: Cu cât închidem mai mult ochii la luminile înșelătoare ale veacului  nostru, cu atât lumina lui Hristos din inimile noastre se stinge orbecăind pe dinlăuntru. Și cu cât deschidem ochiul credinței spre al primi și înțelege pe Hristos, cu atât vraja seducătoare, din jocurile luminițelor tehnologizate, își pierd puterea ademenitoare. Episodul evanghelic de la Ioan este o provocare, o solicitare și o invitație directă la un răspuns ipostatic.

Autor: Lect. dr. Gheorghe Butuc

[1] Asterie Episcopul Amasiei, „Predică la Duminica Orbului…”, p. 67 după Protosinghel Gerasim Soca, Triodul Bucuriei. Mistagigia Penticostarului. Perspectivă istorică și teologico-liturgică, Teză de Doctorat (în curs de publicare), Iași, 2024, pp. 595-596.

[2] Pr. A. Boca, Cuvinte vii…, p. 95 după Protosinghel Gherasim Soca, Triodul Bucuriei. Mistagigia Penticostarului.., p. 599.

[3] Pentricostar, Maarți în săptămâna a șasea după paști, la Utrenie, Stihira întâi.

[4] Detaliat la: Pr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Bizantină, București, 2010, pp.  150–153.