Omul hotar între moarte şi Înviere
Deşi nu este în firescul omului să trăiască spre moarte, totuşi e o mare realizare înţelegerea ei ca fapt ivit accidental în viaţa lui. Zic aceasta deoarece omului ieşit din mâna lui Dumnezeu (Fac.2,7), îi era cu totul străină nu numai moartea, ci şi ideea morţii. Dar, chiar ajuns muritor, totuşi nu moartea e marele duşman al omului, ci faptul că prezenţa ei ca nefiresc al lui, îl va face să guste cu intermitenţe din viaţă. Este ca şi cum ai respira odată la cinci minute, poate chiar mai rar.
Şi peste toate, nici nu ştiu dacă moartea e un blestem sau o binecuvantare. Căci privită faţă în faţă cu viaţa ea ne pare un blestem, pentru că prezenţa uneia anulează pe cealaltă, însă dacă morţii îi aşezăm alături păcatul, atunci ea e o mare binecuvantare deoarece nu-i dă voie răutăţii să se înveşnicească. Şi totuşi, murim! Şi se moare atât de mult încat am uitat să mai trăim. De frica morţii ne omorâm propria viaţă. Poate de aceea se şi încearcă, uneori disperant, prin orice mijloace să se amâne întalnirea cu ea.
Că vrem sau că nu vrem, că intelegem sau nu, moartea rămâne totuşi realitatea cea mai sigură a vieţii, de care chiar şi cei mai mari atei nu se pot indoi. Totul în jurul nostru poartă amprenta morţii. Totul este trecător, totul se schimba, se învecheşte, ca şi cum n-ar fi existat vreodată.(Sf.Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi,IX,1-2). Chiar şi clipele de bucurie, singurele care te mai scot din monotonie, trec şi ele, se scurg cu atâta grabă, încât iţi vine să strigi, înainte ca alţii să o facă pentru tine: „Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea?”(Slujba înmormântării). Eu, omul cel atât de viu, care pe toate le fac cu atâta dor de nemurire trebuie totuşi, sunt nevoit să accept gândul că voi muri deşi nimic din mine nu simte c-ar vrea să se împace cu această stranie stare; mai ales ca ea în viaţa mea e o certitudine despre care nu ştiu nimic.
Da, obesrv că se moare şi ştiu că şi eu voi muri. Totuşi nu pot să nu mă întreb: dacă atât de mult se moare şi chiar de atâtea mii de ani, cum de încă nu se sfârşeşte totul? Moartea înghite mereu cu atâta nesaţ şi totuşi tabloul vieţii pare neschimbat. Şi atunci nu pot să nu mă întreb iaraşi: este oare ceva, sau poate cineva, mai tare ca moartea? Da este! Fie că vrem fie că nu vrem, fie că înţelegem sau nu. Viaţa e mai tare decât moartea. Chiar daca tot ceea ce este în jurul nostru moare, renaşte iar şi iar, şi parcă mereu mai viu, mai plin de viaţă, mai unic, mai adevărat. În această paradă a morţii e aşa de multă viaţă încât stai şi te întrebi: până la urmă moartea manâncă din viaţă sau viaţa traieşte în moarte? De aceea firesc îmi vine sa cant „în mormânt viaţă…”(Slujba Prohodului Mântuitorului).
Şi pentru că nu se putea ca Făcătorul vieţii să lase moartea să aibă ultimul cuvânt în taina omului, şi-a luat El însuşi canonul morţii noastre, şi astfel Viaţa a ieşit biruitoare din inima mormântului. Mântuitorul Hristos întrupat traieşte tragedia omului până la moarte, dar o duce şi dincolo de ea, dăruindu-i Învierea: „Eu sunt
Învierea şi Viaţa…”(In.11,25). De la Hristos Cel Înviat nimeni nu mai moare spre moarte, pentru că El : „a călcat cu moartea pe moarte”.(Troparul Învierii). De fapt mantuitorul Hristos nu vine în lume doar să biruie moartea (pentru ca ea s-a zădărnicit singură neputând înghiţi viaţa), cât mai ales să arate plinătatea Vietii: „Eu am venit ca lumea viaţa să aibă şi din belsug să aibă”(In.10,10). Tocmai de aceea, prin Înviere, noi prăznuim ceea ce avem deja – Viaţa – dar pentru un timp a stat ascunsă „în latura şi-n umbra mortii”(Is.9,1. Mt.4,16.) Oamenii mereu i-au plătit morţii tribut, însă ea se arăta tot mai flamândă. Mântuitorul însă, i-a oferit morţii tribut pe măsură, iar ea amăgindu-se s-a nimicit. (Sf.Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, 23).
De aceea doar de la Hristos încoace praznui „omorârea morţii sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţii…”(Utrenia Invierii). După Invierea Mântuitorului Hristos, moartea nu mai are nici un cuvânt de spus în dreptul vieţii, ci chiar aleargă „disperată”, în preajma vieţii crezând că poate, poate, îşi va mai putea reface zidurile năruite, şi totuşi,… moarte nu va mai fi.”(Apoc.9,6). Învierea a inundat întreaga lume „şi cerul şi pământul şi cele dedesupt…”(Utrenia Învierii), încât oricât ar mai dori cineva să moara (să treacă în neant), mort cu totul nu va mai putea fi.(In.8,51).
Omul continuă să trăiască între moarte şi înviere, dar nu închis între ele, ci dinspre neputinţa morţii spre bucuria vieţii. Viaţa omului rămâne înscrisă între aceste coordonate, creştinul însă este omul care din iubire, prin nevoinţă şi în deplină libertate doreşte să moară clipei prezente ca să o poată trăi înviată în Împărăţia lui Dumnezeu. (Olivier Clement, Viata din inima morţii.) De aceea singura cale de alegere este Viaţa… sau nimic.
Moarte, moarte, câtă viaţa e în tine!…
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în “Scoala Galateana” nr. 168, iunie 2009 p. 10
