Duminica a 4-a din Postul Mare: Maica Domnului, scara iubirii pe care omenirea urcă la Dumnezeu şi Dumnezeu coboară la oameni

Duminica a patra din Postul Mare ne dă prilejul să medităm la o temă teologică foarte importantă. Mai exact, după Duminica Crucii avem pusă în faţă Duminica Scării, adică a posibilităţii noastre de a urca la Dumnezeu, după ce am aflat că Dumnezeu s-a coborât la noi. Cu adevărat, crucea ne arată maxima coborâre a lui Dumnezeu la om şi tot ea este punctul din care omul poate urca la Dumnezeu. Însă, între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni există o sacră, cea pe care şi prin care se face tot acest urcuş-coborâş tainic.

Da, scara este o imagine a iubirii. Poate cea mai potrivită. Aceasta pentru că nu-i posibil ca întâlnirea cu iubirea să nu te crească cumva. Iubirea ne urcă, ne creşte, ne înalţă. Sau ne urcă şi ne coboară în acelaşi timp. Mai bine zis, ne urcă la cer doar dacă ne coborâm în smerenie şi ne coboară în noi şi în ceilalţi numai dacă ne urcăm arzători în iubirea Domnului.

Mai înainte de venirea lui Dumnezeu la om, Iacov a avut la Betel o vedenie a unei scări care se sprijinea pe pământ atingânnd cu capătul de sus cerul, iar pe ea circulau nestingheriţi îngerii (Fc. 28, 12). Majoritatea interpreţilor acestui text, redat de Moise, văd în această scară pe Maica Domnului. Ea este scara pe care Dumnezeu vine în intimitatea omului, iar omul intră în intimitatea Preasfintei Treimi. Ea şi numai ea este cauza obiectivă a coborârii lui Dumnezeu la noi, atras fiind de un adânc de iubire omenesc, cărui nu i-a putut răspunde decât cu aceeaşi totalitate.

Fecioria ei neîntinată, bunătatea ei neajunsă, curăţia ei de necrezut, smerenia ei covârşitoare, gândurile ei curate, faptele şi vorbele ei mângâietoare, tăcerea ei mai grăitoare decât orice cuvântare omenească, ascultarea ei chinuitoare pentru demoni, într-un cuvânt iubirea ei de Dumnezeu şi de oameni, a împletit tainic scara tuturor bunătăţilor ce uneşte fără egal cerul cu pământul.

Noi nu putem descrie iubirea Maicii Domnului. Nici măcar nu intuim înălţiea, adâncitea, lăţimea şi lungimea ei. Credităm însă, totalitatea acestei iubiri de care ne simţim învăluiţi dincolo de orice putere de înţelegere, dincolo de orice stare, dincolo de orice rugăciune. Pur şi simplu te simţi iubit de cineva mai mult decât puterea iubirii din tine. Mai tare decât iubirea celor din jurul tău. Mai bună decât iubirea mamei şi, uneori, mai aproape decât iubirea lui Dumnezeu. Este limpede şi atât de clară iubirea Maicii Domnului încât nu poate fi nicicum confuzată cu iubirea lui Dumnezeu. De fapt, este aceeaşi iubire altfel dăruită nouă. Este iubire dumnezeiască prefăcută în lapte şi sânge şi suflare şi braţe de Mamă. Este toată maternitatea şi toată fecioria lumii care nu doar te învăluie, ci te biruie şi te copleşeşte total. Nu-i deloc de mirare că în faţa acestei realităţi fie te sperii şi ripostezi negând existenţa ei, fie te laşi plămădit minunându-te de firescul ei.

Este clar, iubirea Maicii Domnului este ca o scară ce nu poate fi decât în urcare. Aceasta întrucât mai mult decât smerenia ei nimeni nu poate coborî şi în consecinţă, mai mult decât înălţimea ei nimeni nu poate urca. De aceea, ea este sacra ce stă la picioarele noastre şi aşteaptă să păşim. Fiecare treaptă urcată este o nouă întîlnire cu iubirea ei şi o bună îndrăgostire de frumuseţea lui Dumnezeu dinlăuntrul tău, a celorlalţi şi a lumii întregi. Paradoxal, nu este nimic ameţitor în asta, nici înfricoşător. Dimpotrivă, te simţi viu. Te simţi om. Te simţi întreg. Mereu cu o altă nuanţă şi într-o continuă dorinţă de mai mult. Pe de o parte îţi e deajuns cât ai primit, pe de altă parte eşti mereu atras de ceea ce ţi se pune înainte. Ai îndrăzni, dar ţi-e teamă să nu cutezi prea mult. Ai rămîne în ceea ce eşti, dar simţi cum eşti chemat spre înainte. Şi îndrăzneşti, din încredinţarea clară că totul este pentru tine, că nimic nu-i prea mult când se iubeşte puţin şi nimic nu-i prea puţin când se iubeşte mult (Sfântul Vasile cel Mare).

A, uitasem. Nu-i nevoie să ne alarmăm socotind că nu o avem. Nici să epatăm imaginându-ne că o deţinem. Însă, este atât de bine să ne lăsăm purtaţi de iubirea Maicii Domnului, încât orice altă tendinţă cade de la sine. Te scaldă prezenţa. Te trăieşte evidenţa. Te copleşeşte atâta bogăţie de viaţă şi, chiar (nu) ştii de ce!

Autor: Gheorghe Butuc
Publicat sâmbătă 09 aprilie 2016 pe OrtodoxiaTinerilor.ro | Maica Domnului, scara iubirii pe care omenirea urcă la Dumnezeu şi Dumnezeu coboară la oameni