Integralitatea închinării în spaţiul românesc
Omul participă la viaţa dumnezeiască total, în chipul în care a fost zidit: trup şi suflet. Nu doar prin trup, nici doar prin suflet. În mod deosebit, mistica ortodoxă autohtonă evidenţiază această integralitate a participării omului la Dumnezeu ca o rodire şi îmbinare a specificităţilor sinait-atonite şi slave. Astfel, dacă particularitatea sinait-atonită accentuează unirea cu harul dumnezeiesc dincolo de materialitate, slavii vorbesc de o coborâre şi de o impropriere a divinului în inimă, în chip personal. Specificul misticii noastre, fără să le anuleze pe acestea, ci împropriindu-le întocmai, dă un fel de rodire a lor în ceea ce se numeşte participarea integrală a omuluui, cu trup şi suflet.
Stă în firea nostră a românilor să întrupăm tot ceea ce săvârşim. Să le domesticim, să le considerăm parte din familia noastră (Mircea Vulcănescu), nefiind porniţi nici spre raţionalitate excesivă precum grecii, nici spre interioritate totală precum slavii. Astfel, sufletul românesc urmăreşte să pună în valoare faptul că fiinţa umană se manifestă deplin spiritual prin trup, iar trupul participă la tainele duhovniceşti prin suflet. Trupul îşi spiritualizează materia făcându-o capabilă de a simţi, a primi şi a exprima cele spirituale, iar sufletul îşi extinde spiritualitatea, taina şi nemurirea în materialitatea şi simţualitatea trupului, transfigurându-o, spiritualizându-o şi făcându-o capabilă să exprime cele dumnezeieşti, fără pericolul confuziei sau al reducerii la suprafaţa senzaţiilor.
Totodată, sufletul îşi impropriază calităţile trupului imprimându-se de identitatea lui materială, de care rămâne într-un anume fel nedespărţit, chiar şi după moartea trupului. Este o taină a coparticipării spirit-materie, o coabitare, o şlefuire şi o îmbinare a lor de neegalat. Această taină a dat, la noi, naturaleţea şi simplitatea sfinţeniei, care se regăseşte în convingerea fermă că Dumnezeu este casnicul nostru, cel mai aproape membru al familiei noastre, sfătuitotul noastru intim, Cel la care apelăm aproape instinctual şi Cel de la care aşteptăm ultimul răspuns al hotărârilor noastre de zi cu zi.
Până astăzi nu s-a putut demonstra cât din fiinţa omului este suflet şi cât este trup. Nici până unde simţim cu trupul şi până unde cu sufletul. Atât de strânsă este unirea sufletului cu trupul încât despărţirea lor la moarte, cu totul de neexpicat şi de neânţeles, l-a făcut pe Sfântul Ioan Damaschin să exclame: „Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea?” Analogic, unirea sufletului cu trupul este asemenea amestecării apei cu pulbere sau pigment pentru a obţine o anumită culoare. După cum separarea lor în cele proprii, care au fost înainte de amestecare nu mai e posibilă, tot aşa şi despărţirea trupului de suflet. Numai că, Bunul Ziditor, a rânduit o tainică desfacere a trupului de suflet, pentru un timp şi după căderea în păcat, pentru ca răutatea omului să nu se înveşnicească, urmând ca după învierea cea de obşte iarăşi să le împreuneze pe cele despărţite în chip definitiv (Iez. 37, 1-14).
Pătrunzând adânc în inima acestei taine a umanităţii, românul a accentuat deopotrivă taina trupului şi a sufletului, care doar împreună participă la taina (în)dumnezeirii. Din această echilibrată înţelegere a reieşit atitudinea ocrotitoare a românului faţă de tot ceea ce-l înconjoară şi faţă de trupul său pe care-l integrează armonios cu natura şi-l aduce la închinare pentru el şi pentru întreaga lume. De aceea, poate nicăieri în lume nu există o preocupare mai atentă pentru taina trupului, mai ales după moarte. Cultul înmormântării şi al pomenirilor are (încă) la români cea mai dezvoltată şi mai ticluită tradiţie, semn evident al integralităţii vieţuirii şi al închinării totale, trup şi suflet, cu toată ambianţa lor.
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în: Ziarul Lumina, Luni, 11 noiembrie (2013), Serie Naţională, anul IX, nr. 261 (2664), p. 6
