Gândind la moarte…
Nimic nu se impune în viaţa noastră cu mai multă evidenţă decât certitudinea morţii. Toate celelalte realităţi ale vieţii şi chiar viaţa însăşi au gradul lor de incertitudine. Însă moartea se impune peste toate. Şi totuşi, dorinţa de viaţă întrece orice gând despre moarte.
Cum este când o să murim? Iată o întrebare al cărei răspuns nu putem decât să-l intuim.
Umanitatea întreagă s-a străduit din răsputeri să răspundă unei astfel de întrebări şi poate că nici o altă temă a acestei vieţi nu a consumat mai multă cerneală pentru a i se găsi o unanimă şi acceptabilă rezolvare. Cu toate acestea, necunoscutul ei încă ne bântuie. Răspunsurile la ideea morţii încă variază şi conţinutul lor este tocmai taina morţii. Este problema care stârneşte cele mai diverse şi cele mai contradictorii puncte de vedere, după cum poate reprezenta şi un puternic imbold spre iniţierea celor mai trainice legături, care trec dincolo de mormânt, căci în faţa morţii se unesc chiar şi cele mai antagonice conştiinţe.
În ciuda acestui interes, rămâne totuşi foarte dificil, pentru mulţi dintre noi, să vorbim despre moarte, din cel puţin două motive. Mai întâi dintr-un motiv pe care l-am numi psihologic şi în care subiectul morţii este tabu. Simţim, probabil în subconştient, că venind în contact cu moartea, sub orice formă, ne confruntăm oarecum cu prospectul propriei noastre morţi, care ne devine astfel mai aproape, mai reală, mai certă. Nu se poate ca trupul neînsufleţit al cuiva să nu ne smulgă, măcar în treacăt, un gând la efemeritatea vieţii şi să nu ne ducă fulgerător în preajma momentului propriei noastre morţi. Într-un fel anume fiecare şi-a zis, măcar o dată în viaţă: „şi mie mi se va întâmpla aceasta“. Dar, tot la nivel psihologic, a gândi sau a vorbi despre moarte marchează şi o altă posibilitate, oarecum ciudată, de a ne apropia de ea. Fără îndoială că mulţi oameni sunt de părere că a vorbi despre moarte reprezintă de fapt un mijloc de acomodare mentală cu ea, o cale prin care, pentru a ne scuti pe noi înşine de un astfel de traumatism, decidem subit să banalizăm cât mai mult subiectul.
Al doilea motiv pentru care se consideră dificil să se discute despre moarte este de natură oarecum culturală şi se referă la modul în care am fost educaţi cu privire la moarte. Astfel, observăm că în majoritatea dicţionarelor, termenul de moarte este explicat ca fiind un sentiment ce trece dincolo de experienţa noastră conştientă, pentru că toţi cei care o discutăm nu am trecut niciodată prin ea. Aşa au apărut formele plastice de exprimare a morţii, comparaţiile, analogiile şi diversele modalităţi-surogat de transpunere a ei. În orice caz, şirul acestora are o constantă comună, ele întâlnindu-se în ideea că moartea este amorţirea experienţei conştiente pentru totdeauna şi, de aceea, este adesea comparată cu „somnul“.
Totuşi, există şi viziuni care resping ideea că moartea este încetarea conştiinţei. Potrivit acestor tradiţii cultural-religioase, un anumit „aspect“ al fiinţei umane continuă să fie conştient chiar şi după ce trupul fizic încetează să mai vieze. Acest „segment“ persistent a fost numit în diferite feluri, cel mai adesea fiind recunoscut prin termenii de: suflet, psihic, minte, spirit, eu, fiinţă, conştiinţă etc. Însă, indiferent cum a fost el denumit, centrală rămâne ideea că moartea nu a mai fost privită ca o stare de maximă spaimă şi tortură prin care ne întoarcem în neant.
Putem spune, astfel, că diferenţele esenţiale în faţa morţii se înscriu în aceste doua acepţiuni: una prin care totul sfârşeşte în moarte şi una prin care moartea nu reprezinta decat trecetrea la un alt nivel de viaţă.
Deşi par, la prima vedere, egale ca si însemnătate, totuşi, cele două viziuni ascund în spatele lor doua atitudini diametral opuse cu privire la viaţă. Astfel, potrivit celor care văd moartea ca o stare de capăt definitiv a tot ceea ce înseamna fiinţa umană, viaţa devine singura plăcere, singura modalitate de a te exprima ca subiect raţional. Pentru aceştia nu există consecinţe a faptelor, nu exista răspundere şi responsabilitate, pentru că tot ceea ce contează nu este altceva decât potenţarea la maxim a propriilor simţirii şi experimentarea acerbă a celor mai necunoscute sentimente. Norma de viaţă a celor ce privesc moartea ca pe un sfârşit necruţător, nu este alta decat dictonul antic: „Ebitte, bibite, post mortem nulla voluptas” (sa mâncăm şi să bem, după morte nu mai exista nici o plăcere).
In paralel, dar si diametral opus, acestor concepte hedoniste de viata, se desfasoara mai mult tainic, dar nu invizibil, viata celor care considera ca moartea nu are ultimul cuvant de zis in existenta lor efemeră. Potrivit gandirii acestor persoane umane, moartea nu este deact un accident aparut pe traiectoria inaintarii omului in propria desavarsire. Este cea mai neplacuta experinta ce-i dat sa o traiasca, si cu toate acestea, nu inseamna deloc ca moartea poate anihila si reduce sub lespedea rece a mormantului valoarea fara egal a celei mai minunate minuni a universului: persoana umana.
Tragedia mortii se consuma in nemoloasa-i actiune de a desparti pe cele ce prin fire nu pot sta decat impreuna, de a separa trupul de suflet, pentru o vreme. Insa, niciodata moartea nu va putea sa ucida scanteia de viata divina suflata in fata omului prin actul creatiei sale, si care este sufletul sau dat sa traiasca vesnic. Tocmai de aceea scopul vietii acestor persoane nu este altul decat maxima inteleptilor antici: „ucide-l pe cel ce te ucide”, intelegand prin aceasta adevarul prin care chiar si moartea isi are moartea ei.
Ca o constanta specifica a neamuli nostru, moartea este traita in cel mai firesc si in cel mai neinspaimantator mond. Romanul stie sa-si imblanzeasca moartea facandu-se vcin cu ea, traind in maxima apropiere de ea, bine stiind ca moartea e un mare bine atunci cand prin ea omul, cu gandul idreptat sptre Vesnicie – patria si destinatia lui definitiva – poate ajunge mai repede si mai direct la bunatatile lui fagaduite. Pana la urma, nici nu stim exact cine pe cine urmareste: moartea viata sau viata alunga moartea. Caci daca este sa ne luam dupa grozavia mortii si dupa trofeele ei, viata, pe zi ce trece, este tot mai mult inghitita de moarte. Dar, daca ne uitam la lacomia mortii si neobositul ei efort de a ucide viata, constatam ca „talpa mortii” este sparta, fara fund, de vreme ce infulecand necontenit din viata nu reuseste sa o consume nicidecum definitiv. Ca atare, simplu, pot trage concluzia ca mai mult mananca viata din moarte decat moartea din viata, pentru ca moartea aduce prin sine mai multa viata, iar viata crescand prin eforturile mortii niciodata nu odrasleste din sine moarte, ci dimpotriva, tot mai multa viata.
E posibil ca pe acest fond al întelegerii mortii diferentele de opinie sa se impună, dar aceasta nu înseamnă că certitudinea ei e mai puţin adevărată. De aceea, putem spune către toţi ca pentru unul: „Moarte, moarte, câtă viaţă e în tine!”
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în Ziarul Lumina, Luni, 17 februarie cu titlul „Gândind la moarte” şi Luni, 24 februarie (2014), Serie Naţională, anul X, nr. 38 (2739), p. 6 şi nr. 44 (2745), p. 6 şi Miercuri, 19 martie (2014), și cu titlul: „Moarte, moarte câtă viaţă e în tine!”
