Duminica a 6-a din Postul Mare: Floriile sau mireasma Iubirii
Da, Iubirea are mireasmă. Şi oricât de poetic ar suna aceasta, aici ne convinge adevărul, nu metafora. De fapt, Iubirea are de toate, pentru că e totu-l în toate. Astăzi, la Florii, ne convingem de mireasma ei.
Această mireasmă a Iubirii de Florii este în ton cu natura înconjurătoare, care ne îmbie într-un amestec de arome de rai. Este în ton cu noi, care venim să-L întâmpinăm pe Hristos, cu sufletul înmiresmat de un dor aparte. Este în ton cu miresmele lacrimilor de pocăinţă ce vor împleti toată Săptămâna Mare haina de Lumină în care se va îmbrăca Hristos – Iubirea slobozită de mormânt, purtând mirosul veşniciei.
Nu degeaba, cândva, psalmistul cugeta şi inspirat profeţea această nouă trăire: „Pe vrăjmaşii lui îi voi îmbrăca cu ruşine, iar pe dânsul va înflori sfinţenia Mea” (31, 18).
Traseul lui Hristos spre Ierusalim este repetat neîncetat înlăuntrul nostru. Fiecare dintre noi este Ierusalimul cel tainic şi viu, vizat în cel mai direct mod de Hristos. Noi, Îl putem întâmpina în loc de ramuri cu fiecare gând, cu orişice mişcare, cu fiecare putere sufletească, care, astfel, îşi găsesc sănătatea şi firescul. Acestea toate, şi în definitiv, întreaga noastră ţesătură conştientă, sunt „pruncii” de la care Hristos îşi aşteaptă lauda cuvenită. Ele arată că-şi recunosc adevăratul Tată, faţă de care, oricând, sunt în starea de pruncie. Nu la înţelegere, ci în admiraţie.
Tocmai de aceea, Hristos rosteşte împotriva Ierusalimului aceste cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit (Mt. 23, 37). Ele, însă, la modul direct, arătau împlinirea cuvintelor rostite de Hristos, la intrarea în Ierusalim, către cărturarii şi fariseii cârtitori: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă” (Mt. 21, 16). Această paralelă pune în evidenţă mutarea accentului de pe locul fizic al Ierusalimului, pe spaţiul lăuntric al viului din noi, încărcat cu nenumărate glasuri, ce aşteaptă a fi deşteptate spre lauda Ziditorului.
Mai clar, Hristos, doreşte, cu fiecare Intrare la noi să ne spună că El ne ţine în intimitatea Vieţii Sale veşnice. În această intimitate, El ne străbate cu o viaţă ce are un anume gust, o anume mireasmă, o anumită taină, de care vrea să ne împărtăşim continuu. Ele dau „sarea şi piperul” vieţii noastre calitative, sănătoase, fireşti, aşa cum ţii tot dragul s-o trăieşti.
Prezenţa în noi, a iubirii pline de adevăr, este ca o înmiresmare a vieţii. Este momentul în care ştii că te-ai atins de acea calitate a vieţii ce curge din nemurire. Este contrastul de care ne lovim instantaneu. Căci dacă cunoaştem prin păcat duhoarea insuportabilă a răutăţii, cum să nu recunoştem în har mireasma iubirii, care ne fulgerează sau ne traversează neîncetat?
Este adevărat, mireasma iubirii, nu seamănă deloc cu ceea ce ştim şi cunoaştem noi, despre mirosuri şi miresme. Dar nici nu este cu totul străină lor. Are însă, o prospeţime aparte. Ea se apropie mai mult de mirosurile florilor de primăvară, a frunzelor de curând înverzite sau a boabelor de rouă.
Este, ca să fim mai direcţi, mirosul moaştelor sfinţilor – evidenţe de necontestat ale miresmei Iubirii pline de Adevăr.
Nu-i aşa că parcă, astăzi, de Florii, ca niciodată, cântă ceva mai viu înlăuntrul nostru tainic mulţumirea: „Doamne! Ce bine e să fii oaspetele zidiri Tale!?
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat duminica 24 Aprilie 2016 pe OrtodoxiaTinerilor.ro: Floriile sau mireasma Iubirii
