Exerciţiu de comuniune
Cuvintele apostolului Iacov: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi…” (Ic. 5, 16) atrag atenţia în mod deosebit, fiind singular între zicerile biblice. Dincolo de faptul că ele sunt cumulate în rândul versetelor care întemeiază biblic Taina Maslului, luate separat trimit mai mult către o altă taină, către cea a Mărturisirii.
Taina Mărturisirii trece dincolo de cadrul strict al spovedaniei pe care nu-l cotrazice, dar îl prelungeşte. La scaunul spovedaniei fiecare credincios ajunge cu gândul şi starea concentrate pe verbul a lua, decât pe cel de a da. Dacă este să vorbim de prelungirea firească a spovedaniei aceasta s-ar autentifica cel mai potrivit în Taina Pocăinţei din Biserică care cuprinde orice mişcare dintre om şi Dumnezeu, care se caută deopotrivă. Gesturile omului de căutare, uneori disperate, alteori de pace şi alinare, ori de forfotă neîncetată, de tremur şi suspin sau de linişte şi mângâiere sunt gesturi care menţin pe om în această Taină a Pocăinţei. Este Taina Bisericii de permanentă prefacere a omului firesc în om duhovnicesc (I Co. 2, 13-15).
Constanta acestor gesturi, ocazionate de cultul şi rânduiala liturgică a Bisericii, dar şi de pravila personală se consumă în mărturisirea păcatelor şi iertarea lor. Altfel spus, omul îşi asumă continu fondul păcatului pe care îl descoperă direct proporţional cu licărirea luminoasă a harului, iar odată recunoscut acest adevăr devenit ontologic (I In. 1, 8-9), îi atrage atenţia lui Dumnezeu, care intră cu noi în Taina pocăinţei noastre primind prinosul nostru de jertfă (Ps. 50, 18) adăugat la Jertfa Sa pe cruce în semn de pocăinţă pentru păcatele noastre.
Putem însă recunoaşte şi o mişcare orizontală a acestei Taine, la nivelul relaţiilor umane, care mânaţi de duhul aceleiaşi pocăinţe şi cuprinşi în braţele aceleiaşi iubiri ştiu să se apropie unii de alţii cu îngăduinţă, compasiune, încredere, dragoste, responsabilitate şi o înfricoşătoare deschidere, până acolo încât îşi pot aşeza unii altora „în mîini” viaţa aşa cum o trăiesc. Fiecare dintre noi poate purta în el taina altui suflet cu toate păcatele, micimile, eşecurile şi toată neomenia din el, după cum şi el poate fi purtat în taina altui suflet sau chiar în taina sufletului celui care i s-a destăinuit. Acest duh al prieteniei, al comuniunii de iubire, al atingerii inefabile dintre persoane nu pote fi anulat de păcat.
Dimpotrivă, pe acest fond al puterii de ai spune şi ai încredinţa altuia propria viaţă, cu toate neajunsurile ei (orice altfel de povestire despre noi este minciună sau înşelare) în mod cu totul paradoxal trezeşte o vie responsabilitete, dezvoltă încrederea şi sporeşte nesfârşit dragostea, nicidecum nu ne scîrbeşte. O înfricoşătoare Taină! Să poţi purta în taina sufletului tău, taina altui suflet, el să devină aprte a vieţii tale şi chiar viaţa ta însăţi. Păcatul lui să devină vina ta şi iertarea lui să vină prin pocăinţa ta. După cum şi păcatul tău să fie viaţa lui şi iertarea ta prin el.
Tocmai de aceea sfântul Iacov leagă mărturisirea păcatelor unul altuia de rugăciunea reciprocă, adăugând că doar întru aceasta stă acestă taină a deschiderii interpersonale şi a vindecării unul prin altul (Ic. 5, 16). Nu doar că vindecarea mea este prin altul şi vindecarea altuia este prin mine, dar însăşi unitatea de fiinţă a tuturor cu toţi, ne încredinţează că altă cale nu-i. „Doctore vindecă-te pe tine însuţi” (Lc. 4, 23), din spusa Mântuitorului nu autentifică o cale de vindecare autonomă, ci dimpotrivă reclamă neputinţa de a vindeca pe altul cu propria ta boală, boală care ea însăşi nu poate fi vindecată decât într-un raport invers: mă vindec de boala mea cu sănătatea ta. Deci, mă fac bine numai în măsura în care te asum pe tine în mine, nicidecum atunci când mă autopropun vindecătorul tău.
Prin urmare, putem primi mărturisirea altora şi putem încredinţa altora taina sufletului nostru atât timp cât doar dragostea dezinteresată ne îmbie spre aceasta. Şi chiar în mod inconştient facem aceasta ca o pornire şi un neastâmpăr al fiinţei care nicidecum nu poate fi stăvilit, dar pentru că nu sunt responsabile şi nici dezinteresate (de tipul consfătuirilor on line), trec uşor în rândul dezamăgirilor, uneori patologice. De fapt, este o pornire naturală a omului de a-şi încredinţa altuia propria viaţă. Este o pornire pe linia firii pe care împreună o ipostaziem. Numai că latura ei degenerativă se consumă la suprafaţă, iar taina ei se descoperă în prietenia care se verifică prin jertfa totală, aşa cum spune Mântuitorul: „Mai mare dragoste decât acesta nimeni nu are ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).
Sfântul Iacov doar subliniază minunăţia acestei Taine, despre care nu se vorbeşte, ci se derulează pe firul ascuns al întâlnirii în acelaşi D(d)uh, acolo unde oamenii caută sincer vindecarea şi aşezarea potrivită în faţa lui Dumnezeu şi a prorpiei firi. Această căutare a dat în Biserică toate tainele şi întreaga Taină a întâlnirii de negrăit dintre om şi Dumnezeu şi dintre oamnei unul cu altul. Din această Taină, fiecare dintre noi face exerciţii de prietenie şi de comuniune, ca o pregustare şi o pregătire pentru Marea Taină a comuniunii totale veşnice, a tuturor cu toţi, întru Hristos Dumnezeul nostru.
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în Ziarul Lumina, Luni, 03 februarie (2014), Serie Naţională, anul X, nr. 26 (2727), p. 6.
