Excepţiile mântuitoare
Adesea, la noi sau la alţii observăm anumite atitudinii care, deşi nu sunt constante, sunt pline de delicateţe, bunătate, bucurie, dragoste. Sunt acele gesturi, cuvinte, fapte pe care le facem aşa cum am vrea să fim, dar nu suntem. Fie că ne aflăm în preajma unei anumite personalităţi, a unui cleric, a unui om evlavios sau chiar de „ochii lumii”, ne comportăm politicos, cu evlavie, cu multă atenţie, cu respect deosebit, cu amabilitate, cu sfială…, oricum cu multă dovadă de delicateţe umană de care, în general, nu dăm dovadă.
La o primă privire, astfel de atitudini sunt catalogate a fi diplomatice sau chiar ipocrite şi fariseice, mai ales că, îndeobşte, suntem cunoscuţi altfel decât aşa cum părem a fi, aşa cum ne impunem să ne arătăm în anumite momente deosebite sau de conjunctură. Însă, lăsând deoparte mimetismul exagerat şi diplomaţia din interes a tuturor gesturilor care ne cataloghează drept farisei, să privim la rădăcina lor, dincolo de suprafaţa înşelătoare.
De unde provin aceste atitudini surprinzătoare şi mai ales cum poate un om cu un profil general de răutate să se arate şi cu gesturi bune, curate, delicate? Nu cumva din raţiunea bună a fiinţei sale? Nu sunt oare aceste atitudini fugitive o dovadă a faptului că răul pe care-l săvârşim cu oarece constanţă nu ne caracterizează? Nu sunt aceste gesturi, fie şi de ocazie, excepţiile care trimit la un izvor al bunătăţii care stă ascuns înlăuntrul nostru, presurizat de harul lui Dumnezeu şi care irupe înafară la limită sau conjunctural?
Dacă acestor atitudini nu le-ar corespunde un izvor pe măsură, ele n-ar exista. Astfel de gesturi nu pot fi imitate. Doar răul se imită. Binele, consistent sau de suprafaţă, are caracter unic şi personal, deci, neimitabil. De aceea, toate aceste gesturi sunt imediat observabile şi chiar ne surprinde prezenţa lor, pentru că sunt excepţii, pentru că au caracter al bunătăţii unice, pentru că ele nu păreau a mai fi posibile în viaţa unora. Este şi motivul pentru care nu le credităm, nu le încurajăm, nu le luăm în seamă, ci dimpotrivă, le judecăm şi le blamăm. Pe motiv că ele sunt ipocrite, ratăm un bun prilej de a ne schimba impresia şi părerea despre cineva. Dar acestea toate le facem noi, oamenii, în relaţiile noastre stereotipice.
Însă, Dumnezeu tocmai la aceste excepţii ale vieţii noastre priveşte, le ia în seamă, le îndrăgeşte şi le creditează, ca şi cum ar fi unicele noastre fapte, fără constanta decăzută a făptuirilor de fiecare clipă. Pentru El, mai mult decât acestea nu suntem şi nici nu avem.
Virtuţile sunt poveşti în viaţa noastră, iar lucrarea faptelor bune ne e aproape cu totul străină. Şi cu toate acestea, atitudinile surprinzătoare care rup ritmul vieţii noastre monotone, creează firave orificii prin care se poate vedea bunătatea cerului ascunsă în noi de la zămislire.
Şi cred că Dumnezeu nu are a căuta la noi altceva decât aceste firave mărturii şi excepţii, de la care pornind doreşte să iniţieze un viu dialog. El nu se uită la păcat. Nici nu-l interesează gravitatea lui. Îl ignoră total. Depunerile negative ale acţiunilor noastre doar pe noi ne privesc, dar în ochii iubirii veşnice ele nu ne caracterizează. Dumnezeu caută acei muguri de bunătate făcuţi pe firul vieţii noastre, fie doar într-un anume moment, cu toată libertatea sau de conjunctură. De aceştia se leagă, pe aceştia îi caută în toată viaţa noastră şi e dispus să-i permanentizeze o veşnicie în noi, în viaţa aceasta sau în cea veşnică.
Cum şi în ce fel face El aceasta, doar înţelepciunea şi bunătatea Sa nemăsurată o ştie, o poate şi o doreşte. Noi ştim toate acestea de la tâlharul de pe cruce, iar întărirea atitudinii sale spontane o cunoaştem din viziunea monahului de la Atos, care îndurerat de soarta omenirii destrăbălate a sfârşitului de veac trecut, primeşte în vedenie acest răspuns cutremurător: „Fii pe pace. Eu, Dumnezeu, mă voi milostivi faţă de orice om care a strigat la Mine măcar o singură dată în viaţa lui. De toţi Mă voi milostivi, iar voi sunteţi prietenii mei.”
Aceeaşi milostivire o nădăjduim şi noi, cei ce nu avem a închina alte virtuţi bunătăţii Sale.
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în Ziarul Lumina, Sâmbătă, 28 iunie (2014), Serie Naţională, anul X, nr. 144 (2845), p. 6.
