De-am şti…
Cât de curat e cerul şi cât e necuprinsul lui,
Am înceta sperând că timpul va mărgini din taina lui.
Iar de am şti ce e lumina în întunericul din noi,
N-am mai umbla haihui prin viaţă dorind doar slabele nevoi.
De-am şti că sufletul e veşnic, prin veşnicia ce nu-i aparţine,
Am căuta să ştim că trupul e trecător…, ca toate cele.
Şi de am şti că nemurirea e toată tăinuită-n noi,
N-am mai dori, cu griji şi vaiet să strângem „praful galben” din gunoi.
De-am şti că gândul care se revarsă cu noutate negrăită-n noi, e din a Logosului neodihnă ce caută să prindă rădăcini în om.
De-am şti că lacrima ce curge din ochiul ce zâmbeşte sau suspină, e din a Duhului Adânc ce strigă, dorind să iasă la lumină.
De-am şti că doar un zâmbet e deajuns să-nseninezi un suflet, care se zbate în ale iadului dureri.
Şi de am şti că mâna care se întinde către altul este a Cerului cătare înspre noi.
Şi de am şti că orice aşteptare înţeleaptă de răzbunare, e calea ce trimite la pacea din noi şi dintre noi.
Şi de am şti că-n noi vremelnicia e veşnicie ce stă să se conceapă.
Şi, în definitiv, de-am şti că omul este centrul plin de noutate pentru cosmos sau dimpotrivă e a lui derută fără seamăn…
Atunci, cu siguranţă, că am face din noi un spitrit treaz şi viu, nu în ştiinţa care îl destramă, ci în credinţa care îl învaţă. Şi astfel, noi am înţelege că în om stă numai încercarea de a voi, a şti, a crede…, iar restul îl plineşte a harului mişcare înspre noi.
Am şti că e o taină ce depăşeşte mintea din creierul de suprafaţă, şi o deschide către zona în care dăinuie adânc tăcerea. O tăcere plină de speranţă şi o vorbire fără de cuvinte. Pentru că în ea stă toată cunoştinţa ce nu se risipeşte-n exerciţiu, în analize sau sinteze. E starea naturală şi firească a celui care poate să mai creadă că al nostru bine din această lume stă nu în ştiinţa care îl încântă, ci în iubirea care îl smereşte.
Numai atunci am şti cu siguranţă, care-i „formula” care ne zideşte.
Şi totuşi ştim, că tot ce ştim e neştiinţă.
La fel cum ştim că a putea la noi e neputinţă,
Iar a voi e doar închipuire,
Atunci când totul se axează doar pe sine.
Dar, nu pentru că nu avem în noi aceste daruri sau pentru că am fi anorexaţi cu totul,
Ci numai întrucât păcatul ni le-a răpit…, cu-a noastră voie.
Şi-n loc ca noi prin ele să ne atragem bucuria şi harul neîmpuţinat şi veşnic.
Le-am deturnat schimbând a lor busolă, pe lucrurile care ne încântă.
Aşa că tot ce mai putem cunoaşte în lume, care şi aşa ne amăgeşte, este porunca care ne aduce-aminte că Unul e Cunoscătorul, iar noi suntem (ne) cunoscuţii a Celui care despre Sine, ne-a spus smerit că e iubire (I In. 4, 8).
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în: Efervescenţe, Revista Colegiului tehnic „Traian Vuia” Galaţi, nr. 2, 2013, p. 24.
