Cultura Filocalică – Reperul și sensul deplin al pluriculturalismului contemporan
A vorbi despre Filocalie și a o propune în rândul culturii, pentru unii ar părea necuviincios, pentru alții ar fi ridicol. Cei din prima tabără ar considera că Filocalia nu are nimic în comun cu cultura sau, cel puțin, așa cum este ea propusă contemporanilor. La polul opus, tabăra excesiv elitistă și scrupuloasă, nicidecum nu poate accepta că Filocalia, o colecție de scrieri vechi religioase – și, după ei, destul de perimate și care nu privesc deloc progresul societății –, să pretindă titlul de cultură.
Nu mi-am propus să împac cele două tabere, nici măcar să mediez între ele. Este de ajuns că singure se războiesc inegal. Vreau doar să reprezint pe cei care văd în Filocalie cultura autentică, totodată șansa unică pentru o viziune unitară și o perspectivă transmundană a tuturor culturilor, astăzi, la răscruce sau în criză de sens.
Cultura – efortul care înnobilează
Anticii apreciau în chip deosebit orice descoperire umană care sporea cu ceva bunăstarea materială ș spirituală a polisului[1]. În chip deosebit, cultivarea sufletului era nu doar un fapt rarisim, dar, în orice caz, un act care era încurajat cu toate mijloacele.
Tuturor acestor eforturi nobile, de cultivare a vieții, le-au spus generic cultura, ae, cuvânt care în înțelesul de bază al latinilor însemna cultivarea pământului[2], dar care treptat a dobândit valențe spirituale foarte profunde[3].
Reținând acest înțeles principal al culturii, observăm de-a lungul istoriei, apariția unor capodopere inegalabile, care s-au impus peste amnezia colectivă, delectând și inspirând continuu, ca și cum ar fi astăzi realizate. Negreșit, toate aceste giuvaere ale culturii au marca perpetualității fiind contemporane cu orice generație.
Înțelegem astfel, că omul zidit în chipul Creatorului are această dimensiune a creației[4]. Suntem făcuți să descoperim, să modelăm, să împletim gândurile noastre cu gândurile Creatorului nostru. Și atunci când se întretaie aceste două centre creatoare: omul și Dumnezeu, rezultatul se înscrie în istorie ca un stâlp de foc, adeseori inexplicabil, dar întotdeauna adorabil.
Pe calea descoperirii de sine, a lumii în care viețuim și a Făcătorului nostru, omul care-și pune talanții în lucrare este într-o continuă creație, într-o permanentă inspirație. Efortul său insolit este într-o continuă ascensiune, nu cu scopul de a impresiona, nu pentru a concura, ci doar pentru că făuritorul lor se împlinește pe sine în tot ceea ce descoperă, mereu în alte și alte nuanțe, scăldându-se în alte și alte lumini ale vieții. Paradoxal, acest efor îl odihnește. Lucrează tot timpul, dar se simte totdeauna în concediu. Trudește fără răgaz, dar niciodată nu se plânge. Prin tot ceea ce face, atinge punctul în care viața se dezmărginește, pentru că un astfel de om și-a descoperit Darul propriu.
Este Darul pus de Dumnezeu în om, cu măsuri nemăsurate și izvoare nesecate… De aceea, o astfel de creație smulge viața din plictiseală și anonimat, o înviorează și o împrospătează neîncetat, adică o înnobilează. O scoate din condiționările biologice și o urcă, în Adevăr, în Dragoste și în Libertate, definiri prin excelență ale nobleței și demnității, de care doar omul se poate bucura.
Adesea neînțeles, mai tot timpul marginalizat, omul plin de fiorul fin al creației, punctează fără dubii istoria (mai bine zis istoria se fixează după el), fiind incontestabil „un loc” al Adevărului inefabil.
Pluriculturalismul între valoare și agresiune socială
La bază, pluriculturalismul este o stare naturală a ultimului veac, în care facilitatea deplasării rapide a pus în interacțiune oameni și culturi diferite[5]. După ce au fost depășite ciocnirile inerente[6], cu substrat egoist sau megaloman, s-a intrat în era dialogului dintre culturi, în era consonanței și a interculturalității[7]. Practic, secolul al XX-lea a fost secolul în care cultura a oscilat între antagonism și complementaritate[8].
Este un plus de valoare să poți fi deschis altor înțelesuri ale vieții, altor condiții de trăire a umanului, altor mentalități, altor tradiții și obiceiuri. Mai mult, interacțiunea culturală sporește capacitatea de reflecție, de toleranță, de creativitate și de uimire a subiecților implicați. În procesul deschis al complementarității, omul are șansa întâlnirii cu nebănuitele potențialități ale umanității trăită în distincții unice. Cum ar fi să nu te poți bucura de un Mozart pentru că ești chinez, de un Michelangelo, pentru că ești sudafrican, de un Enescu pentru că ești arab sau de un Pușkin pentru că ești din Canada!?
Practic, prin multiculturalitate – ca fapt prin care valorile diferitelor culturi sunt propuse în circuitul iubirii dăruitoare – asistăm la modul în care unica Realitate este trăită și experimentată în tot atâtea străluciri, câte subiecte umane se avântă curajos spre Ea.
Minusul pluriculturalismului, este dat de relativismul culturii care, căzută în captivitatea dorințelor necontrolate, a coborât valoric până la punctul în care subculturile și anticulturile au primit „certificat de naștere”. De fapt, când criteriul de normalitate este bulversat, atunci scara valorilor se reduplică indefinit și amorf, iar nonvaloarea revendică dreptul la existență. Mai mult, prin presiunea impersonală a mulțimii, a maselor inerte și lipsite de orice tensiune a creativității, se declanșează un adevărat genocid al calității, întrucât, prin ele, instinctualitatea animalică dorește să se legitimeze antropologic și chiar râvnește să devină normă internațională[9]. Pe aceste coordonate, cultura își pierde substanța, societățile își pierd reperele, iar umanitatea își scufundă cu prisos talanții într-o atlantidă fără egal.
În lipsa unei resuscitări spirituale fulgerătoare, riscăm un colaps antropologic, care urgent va fi înlocuit agresiv de prototipurile umanoide, rezultate ale ingineriei genetice în plină ascensiune[10]. Dar, să nu uităm, omul, poate fi reduplicat sau înlocuit doar după ce a fost devalorizat, deposedat de darurile sale dumnezeiești și trecut în rândul animalelor sau a obiectelor. Restul este pură consecință.
Persoană și cultură sau întâietatea ipostatică în raport cu lucrarea pe care o produce
Dacă se vorbește din ce în ce mai mult de o criză a culturii, în fond, de o criză a puterii creatoare în om, este pentru că reperele majore ale filozofiei, ale științelor și mai ales ale teologiei au acceptat o permutare periculoasă. Poetic, putem spune că au valorizat mai mult lucrarea, decât pe lucrător. Mai concret, s-a ignorat subiectul/persoana și s-a prioritizat ceea ce el produce. Și mai concret, omul a ajuns să fie valoros doar cât timp sau ce produce și cu atât mai valoros dacă ceea ce produce se vinde bine. În rest, individualitate neglijabilă, chiar un rebut genetic.
Ceea ce tocmai am afirmat, nici măcar nu mai pare șocant. Este o constantă a vieții atât de bine implementată încât oricine o poate recunoaște, dar majoritatea evită să o numească.
În fapt, Adevărul lucrurilor și Realitatea Vieții ca atare, ne arată că lucrurile stau tocmai invers: Prioritar este subiectul uman, unic și irepetabil, apoi lucrarea pe care o modulează. De altfel, orice lucrare a omului este valoroasă și străbate veacurile, atunci când subiectul ei este în autentică explorare de sine, își depășește individualitatea biologică și crește în arhistructura sa ipostatică.
Este de maximă importanță se ne reamintim, că firea umană nu este o abstracție ideatică, ci subzistă ontologic în multitudinea subiecților care o exprimă. Prin aceasta, vreau să spun că ceea ce face vizibilă umanitatea, conținutul ei inepuizabil, este persoana, cea care articulează și nuanțează revelator tot ceea ce ființa umană deține prin creație.
Așadar, lucrarea este nedespărțită de persoana care o evidenţiază și niciodată nu poate fi disociață de un subiect lucrător. Dimpotrivă, orice apreciere adusă unei lucrări de valoare, persoana dindărătul ei este valorizată și o valorizează. Altfel, simfonia a IX-a, Odă bucuriei, nu ne-ar spune nimic, dacă n-ar fi a lui Beethoven, tot așa cum Luceafărul n-ar străluci fără Eminescu, iar Coloana fără sfârșit ar fi o simplă spirală, dacă Brâncuși nu i-ar fi dat Infinitul.
Orice creație, presupune și exprimă un subiect, unic și irepetabil și de aceea întâietate are subiectul/persoana și apoi lucrarea lui. Chiar și în interacțiunea dintre culturi, atât de încurajată în modernitate și postmodernitate, se ajunge în colaps cât timp nu sunt în relație persoanele care le propun. Invers, când persoanele se pun ele mai întâi în relație – și ontologic, orice persoană presupune relație –, lucrările lor interacționează de la sine.
Mai concis, interculturalitatea este consecința intersubiectvității, nicidecum cauza[11].
Filocalia – Cultura Frumosului din om și din lume
Pe linia sensului principal al culturii, evocat mai sus, și din practica ascetică-duhovnicească a nenumăraților nevoitori ai Ortodoxiei, Filocalia pune în lumină cel mai acurat adâncimile creatoare ale omului. Și nu doar că realizările părinților filocalici, în timp, au dobândit un loc de cinste între creațiile culturale ale umanității, dar, în fapt, Filocalia, este cu adevărat Singura care se poate numi Cultură, pentru că dă măsură și deschidere veșnică actului creator uman[12].
Cu toții știm că etimologic, cuvântul Filocalie, un cuvânt grecesc, înseamnă iubirea de frumos, chiar dacă evoluând, termenul a mai dobândit și sensul de bun/ bine/armonie[13]. Cert este că, vechii greci au vrut să arate că atunci când omul, în toață libertatea, se înscrie pe Calea iubirii de Frumos, a frumosului văzut și nevăzut (mai bine zis a frumosului văzut din nevăzut), abia atunci își află măsura dumnezeiască a existenței sale efemere și totodată pune în armonie făpturile lumii zidite de Dumnezeu.
Mai cu seamă, cei care au atins măsurile filocalice ale vieții, sunt cei care prin nevoința despătimirii, și-au deblocat izvoarele creatoare ale ființei. Din această minuțioasă lucrare, o împletire de Duh și sânge, au izvorât cuvinte de aur, gesturi și experiențe care, chiar puse pe hârtie, atrag, revigorează și umplu de bucurie, pe oricine se apleacă onest spre ele. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae, traducătorul versiunii românești al Filocaliei, în 12 volume, numește Filocalia un program hristologic, fiind: „Calea spre cea mai înaltă noblețe omenească, singura cale care promovează iubirea oamenilor între ei în Hristos, opusă dezbinărilor, care aduc atâta suferință omenească”[14].
Acea constatare contemplativă a Creatorului, după cele șase zile ale Facerii lumii: „Bune/Frumoase foarte” (Fc. 1, 31), nu este un atribut exclusiv al lui Dumnezeu. Și omul, la rândul său, este chemat să facă aceeași constatare în semn de mulțumire și ca răspuns propriu de iubire pentru darul minunat al vieții: „Iată Doamne ale Tale dintru ale Tale Ţi-aducem Înainte […]”[15]
Filocalia este Cultura care zugrăvește în culorile cerului întreaga creație și pune în valoare resorturile dumnezeiești ale omului și ale lumii întregi. Când omul își caută sensul cu adevărat, atunci în căutările sale, negreșit este întâmpinat de Făcătorul său și din această sinergie divino-umană se plămădește tainic chipul autentic al omului care consonează armonic cu toată creația și creația cu sine. Atunci, un cor grandios de sensuri se împletesc în om, fiecare interpretându-și propria partitură, în deplină armonie cu celelalte, sub bagheta dirijorală a omului treaz și veghetor la sine și la toate în jurul său.
Sunt resorturile maximale ale cultivării Frumosului din om și din lume, țesute tainic la flacăra incandescentă a harului. Ele sunt ascunse de ochii iscoditori ai omului neașezat și trubadur prin viață, dar sunt cu totul vizibile în arta șlefuirii duhovnicești a oricărui suflet îndrăgostit de Frumos. Unii dintre ei, din chemarea iubirii, și-au arătat nevoința și ne-au lăsat în scris pagini de aur despre comorile lăuntrice ale sufletului și ne-au arătat cât de anevoios și de atrăgător este drumul regăsirii de sine și al contemplării creației de mână cu Ziditorul nostru. Așa a apărut Filocalia, nu atât Cartea, ci Calea întâlnirii tainice cu Frumosul din cer, din om și din lume, pentru oricine iubește Adevărul ca cea mai sublimă formă de iubire.
Binele/Bunul/Frumosul – reflecții ale cultivării darurilor dumnezeiești din om
Dai sânge primești Duh, scria Tertulian încurajând pe martiri. Dar sângele vărsat pentru buna mărturie a Adevărului, nu-i o compensație meritorie la Duh, ci este punctul culminant al efortului omului de a descătușa Frumosul ascuns sun obrocul urâtului, precum și a Duhului strâmtorat în trup ( 2 Co. 6, 12-13).
De la căderea lui Adam, Frumusețea lumii și a omului s-au umbrit. Sufletul care îmbrăca ca o haină omul în Rai s-a ascuns îndărătul trupului, care, după cădere, îl tiranizează (când în loc de slugă îi devine stăpân). La rândul lor, făpturile create, ferestre prin care omul privea pe Dumnezeu, prin căderea protopărinților, și-au pierdut transparența harică sub suprafața încântătoare a materiei, dezvăluidu-și frumusețea doar acolo și atunci când omul își recapătă poziția și conștiința că este chip din Chipul Creatorului.
Și cu cât răul s-a extins în lume, cu atât mai anevoioasă a devenit calea revenirii în firesc. Însă, paradoxal, pe cât mai mult s-a extins urâtul în lume, cu atât mai strălucitoare este descoperirea Adevărului. Spun Adevărului, ca sinonim al Frumosului și al Binelui, căci cu cât un fapt este mai adevărat, cu atât este mai frumos, mai bun, mai înalt. Minciuna însă, este apanajul prin excelență al urâtului. În acest sens, părintele Rafael Noica spunea că: „Frumosul este parte integrantă din Adevăr. Dacă un lucru nu e frumos într-o oarecare măsură este mincinos”[16].
Prin urmare, atunci când omul intră în Adevăr devine iubitor și cu cât iubește mai deplin, cu atât se aseamănă mai mult cu Dumnezeu și începe să privească lumea și pe sine dumnezeiește. Așa spunea și Sfântul Fotie cel Mare: „Nimic nu e mai plin de iubire decât Adevărul”.
Posibilitatea recunoașterii frumosului ascuns în lucruri omul o are datorită frumosului ascuns în sine[17], în chipul darurilor dumnezeiești prin care modelează din interior spre exterior lumea. Astfel, binele/bunul și frumosul nu se opresc la suprafața vizibilă a lucrurilor, ci este puterea de a privi sensurile lucrurilor, acele rațiuni adânci și rosturile pe care Dumnezeu le-a așezat în noi și în făpturi de la Facere.
Paradoxal, această nouă vedere prin ochii Frumosului divin, nu se împiedică de chipul urât al minciunii, nici de cel al degradărilor morale, întrucât poate lesne înțelege că puterea iubirii este mai mare decât iubirea de putere, că oamenii iubesc puterea și sunt biruiți de ea, dar puterea iubirii biruie și-n moarte, pentru că este mai tare decât ea: „Iubirea mai tare decât moartea este” (Cânt. 8, 6).
În circuitul divino-uman al iubirii, omul și Dumnezeu își dau întâietate. Și pe cât omul înțelege că tot ceea ce creează este lucrarea harului prin el, cu atât Dumnezeu, izvorul harului din om, îi dă acestuia întâietate și-l arată pe el desăvârșit artist și mare biruitor în lupta cu urâtul. Este starea de smerenie în care Dumnezeu de-a pururi Este și care, din partea omului, este onestitate „la sânge”, ce se identifică cu aceea de Adevăr ființial. Adică: a fi ceea ce ești! Nici mai mult, nici mai puțin!
De fapt, este o unică constatare: tot binele/bunul și frumosul din lume sunt din Frumusețea veșnică a Creatorului răsfrântă în lume din facere, ascunsă prin cădere, dar arătată tuturor prin plămădirea continuă a darurilor dumnezeiești din om și prin care devenim „împreună creatori cu Dumnezeu” (1 Co. 3, 1) la transfigurarea lumii.
Cultura – efortul uman care sfârșește în mormânt; Filocalia – Cultura care începe cu mormântul
Tot ceea ce cultivă omul sfârșește în moarte, dar pentru Cultura Filocalică, Cultura Vieții prin excelență, mormântul este abia începutul[18]. Este adevărat că cele mai mari realizări ale omenirii străbat istoria cu plus de prospețime, ele rămân totuși, opere ale unor persoane cărora le cunoaștem mormântul. Realizările lor arată deodată neputința morții și nemurirea sufletului, dar nimănui nu garantează o viață fericită după moarte. În schimb, Filocalia este un anumit tip de cultivare din care ies fructele veșniciei și nu ale veacului acestuia. Este tocmai viața care iese din moarte sau moartea care naște viață.
Se impune întrebarea: orice om poate fi filocalic? Răspunsul este univoc afirmativ.
Cuvântul cel mai general, dar atotcuprinzător, recomandat de părinții filocalici pentru a intra în Cultura filocalică și deci, a deveni filocalic, este Pocăința. Este un cuvânt prăfuit printre oamenii religioși, devenit cenușăreasa teologiei, dar revelator pentru cei care-i străbat crusta respingătoare.
Dimensiunile pocăinței nu ne sunt cunoscute. Știm doar că odată începută, pocăința nu se mai termină niciodată. Nici chiar moartea nu o poate opri, de vreme ce pentru omul care se sfințește, moartea nu-i altceva decât o ultimă naștere, căreia îi corespunde o ultimă nesfârșită creștere/prefacere.
În veacurile de început ale creștinismului, pocăința se suprapunea cuvântului școală. Nu atât o școală în sensul formal și didactic, ci era școala (re)învățării înțelesurilor vii ale credinței (mai ales la cei căzuți) pentru a intra în taina iubirii intime dintre suflet și Dumnezeu. Părinții filocalici au preferat și au încurajat acest sens, bine cunoscând ei că omul nu se mișcă din păcat decât prin înțelesuri. Doar înțelesurile luminează ființa și îmblânzesc inima, punându-o într-o anume disponibilitate de a primi Adevărul în ea, iar cine se unește cu Adevărul, nu mai poate cădea din iubire.
Pocăința nu-i atât o părere de rău pentru păcatele făcute. Acesta e doar începutul pocăinței. Ea este mult mai mult. Concis, putem spune că pocăința este curajul de a-ți vedea propriul iad și totuși a nu deznădăjdui, știind că avem un Dumnezeu atât de milostiv, care de nimic nu se lasă clintit în iubirea lui pentru om. Odată ajunși cu vederea în propriul iad, un dar al pocăinței și un semn al prezenței harului, începe un drum al durerii străpungătoare, care curăță și naște deodată. Nu-i o durere istovitoare și deznădăjduitoare, ci este o adâncă suferință pornită din conștiința trează a omului care se vede respingător a unei așa Iubiri, a unui așa Dumnezeu[19].
Unanim, părinții filocalici confirmă aceste dureri ale facerii în care moare omul cel vechi, pentru a se naște omul nou, omul adevărat după chipul și voia lui Dumnezeu (Ef. 4, 21). Este o naștere pe care singuri, în toată libertatea ne-o facem, moșiți de prezența nemincinoasă a Duhului Sfânt în noi.
Paradoxal, aici, în iadul plămădirii întru ființă, a devenirii întru asemănare cu Dumnezeu, exact aici omul primește toată încredințarea că nu este singur și că este iubit de Dumnezeu, cu o iubire nemaiîntâlnită și neîmpuținată. Pe această cale, omul se îndrăgostește de Frumusețea cea veșnică și chiar este rănit de ea, dar o rană ce crapă crusta urâtului în noi pentru a face loc harului, șuvoiului de viață, care ne umple fără revărsare risipitoare.
În fapt, pocăința este condiția primirii tuturor Tainelor Bisericii și totodată fondul de vie prezență divino-umană prin care ele devin lucrătoare în noi. Fără această asumare, fără acest angajament/jurământ nupțial – un legământ de iubire familială dintre om și Dumnezeu – ne mișcăm haotic în Biserică, iar formalismul se impune în noi cu peste putere, cu oboseală acută și lâncezeală istovitoare, ceea ce Filocalia condamnă categoric[20].
Noutatea veșnică însă, este dață în om de iubirea copleșitoare a lui Dumnezeu, față de care lumea și tentațiile ei devin palide, fără putere de atracție, omul mișcându-se printre ele ca și cum n-ar fi. De aceea, pocăința este fondul Culturii Filocalice, ce presupune o creștere în Dumnezeu, pe cât Dumnezeu crește în om, înainte și dincolo de mormânt. Este arta de a ne înveșmânta în har plăpânda ființă pentru a nu ne mai dezbrăca niciodată, așa cum spune Sf. Ap. Pavel: „De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel dinafară se trece, cel dinăuntru însă se înnoiește din zi în zi” (2 Co. 4, 16).
În acest sens, Cultura Filocalică țintește Viața care începe cu mormântul, pentru că cultivă asumarea de bunăvoie a morții din care izvorăște viața, adică: „Cu moartea pe moarte călcând”! În același timp, întâlnirea cu un filocalic sau faptul însuși de a fi filocalic se trăiește doar la prezent, fiind o conectare directă la sursele nesfârșite ale viului. Altfel, eforturile omului, oricât de sublime, poartă în ele pecetea efemerului, forțându-ne să ne raportăm prin ele mereu la trecut, adică: „Cu viața pe viață călcând”!
Deslimitarea culturii prin nelimitele Filocaliei
Orice om prins în truda înmulțirii talanților săi este într-o tensiune a devenirii permanente. Har Domnului că acest traseu al devenirii nu cunoaște limite. Are totuși o condiție: devenirea să fie întru ființă.
Ființa omului, deși limitată de condiția sa creată, are nemăsurate resurse și inepuizabile potențialități, la a căror final nici un muritor nu a putut ajunge. Viața omului, indiferent pe câți ani s-ar scurge, nu poate epuiza adâncul bunătăţilor pe care firea le deține în dar de la Ziditorul nostru.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „De nimic nu se teme omul mai mult, decât de ceea ce i-a fost dat să fie”! Și ceea ce ne este dat să fim ne-o spune chiar Dumnezeul nostru: „Voi toți dumnezei sunteți și fii ai celui Preaînalt” (Ps. 82, 6).
Pe aceste coordonate, potențialitatea creatoare a omului este de nedescris, fapt subliniat înfricoşător de Mântuitotul Hristos atunci când afirmă: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face” (In. 14, 12). A face omul ce Dumnezeu face este peste puterea lui de înțelegere, dar a face mai mult decât El pare cu totul imposibil și de-a dreptul înfricoșător. Și totuși posibil este, căci nu a omului este acest cuvânt, ci al lui Dumnezeu pentru om, ceea ce arată că avem un Dumnezeu care nu folosește măsură nici în dăruire, nici în primire.
Filocalia pune în valoare tocmai acest deziderat al Mântuitorului. Părinții filocalici, cu mare curaj s-au avântat a pune în fapt ceea Hristos ne-a zis că putem fi și au aflat, neînșelat, că adevărate sunt cuvintele Lui până la capăt. Ei sunt răspunsul omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu și vădit ne arată că devenirea întru fiinţă a omului nu cunoaște limite. Mai concret, ei subliniază că omul prins în povestea de iubire cu Dumnezeu este atras atât de mult de frumusețile dumnezeieşti încât este într-o continuă deslimitare a condiționărilor biologice, pe care, în lumina harului, le înflorește mereu în uimire/minune.
În definitiv, orice creaţie umană tinde spre dezmărginire, căutând mereu un sens mai înalt al vieţii. Dar, nicăieri omul nu se simte mai împlinit, mai odihnit şi mai bucuros decât în braţele iubirii Dumnezeului nostru, tronul de slavă al omului zidit din sânge şi Duh.
Bibliografie
- Biblia sau Sfânta Scriptură, Versiune diortosită, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Renașterea. Cluj-Napoca. 2009.
- Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, trad., intr., note, de pr.prof. dr. Dumitru Stăniloae, ediția a IV-a, Ed. Harisma, București, 1993.
- Baconschi, Teodor, 365 de lămuriri în compania lui Laurenșiu-Ciprian Tudor, Ed. Polirom, Iași, 2019.
- Bernea, Ernest, Trilogia Filosofică, Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
- Bunge, Gabriel, Akedia, Plictiseala și terapia ei după Evagrie Ponticul, ediția a III-a, trad. Ioan I. Ică jr, Sibiu, 2007.
- Butuc, Gheorghe, Persoană şi lucrare în antropologia creştină şi reflectarea lor în spaţiul românesc al secolului al XX – lea – de la interpersonalitate la interculturalitate -, Teză de Doctorat în Teologie, București, 2012.
- 7 dimineţi cu părintele Stăniloae, Convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, București, 2002.
- Dodd, Charley H., Dynamics of intercultural communication, fortth edition.
- Gheorghe, Ieromonah Ghelasie, Moşul din Carpaţi, Colecţia Isihasm, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 1998.
- Gulian, I., Bazele istoriei și teoriei culturii, București. 1975.
- Hollinger, David, Postethnic America. Beyond Multiculturalism, New York, 1995.
- Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, , Radu Carp, prefaţă, Iuliu Moţoc, Ed. Antet, 1998.
- Ionescu, Voichita, Dicționar latin-român, ediția a II-a, Ed. Orizonturi, București, 1998.
- Kymlicka, Will Multicultural Citizenship, Clarendon Press, Oxford, 1995.
- Leb, Ioan Vasile, (coordonator), Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
- Mică Filocalie a Rugăciunii Inimii, prezentare, note și comentarii, Jean Gouillard, trad. Ilie și Ecaterina Iliescu, Ed. Herald, București (fără an).
- Noica, Rafael, Conferința: Cultura Filocalică, București, 21 aprilie 2012 [https://www.youtube.com/watch?v=ndrX-vzG038], (21 octombrie, 2019, h: 00:00).
- Salat, Levente, Multiculturalismul liberal, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
- Sofronie, Arhimandritul, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Sofia, București, 2005.
- Taylor, Charles, Multiculturalism and „The Politics of Recognition“, Ed. Princeton University Press, Princeton N.J. 1992.
- Tănase, Alexandru, Cultură și Civilizație, Ed. Politică, București, 1977.
Autor: Gheorghe Butuc
Susținut în Canada la 17 noiembrie 2019, Universitatea Concordia
[1] Vezi și Acad. G. I. Gulian, Bazele istoriei și teoriei culturii, București. 1975, pp. 30, 52.
[2] Voichita Ionescu, Dicționar latin-român, ediția a II-a, Ed. Orizonturi, București, 1993, p. 56. Din cultivarea pământului, care necesită mult efort și dibăcie, omul învață că trebuie să depună același efort și aceeași implicare și pentru cultivarea sufletului. Vezi: Georg Simmel, Cultura Filosofică, Humanitas, București, 1998, p. 237.
[3] Cicero, de exemplu, face o paralelă între cultura agrorum și cultura animi, înțelegând prin cea din urmă, un efort de educație a spiritului, care nu se limitează la acumulare de cunoștințe, ci cuprinde educația în sens larg, adică întreaga experiență personală. Aceeași ramificație de sensuri material- spirituale le întâlnim și la greci, pentru care cultura însemna toate actele care conduc la înfăptuirea umanității. Cf. Alexandru Tănase, Cultură și Civilizație, Ed. Politică, București, 1977, p. 10.
[4] Ernest Bernea, Trilogia Filosofică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 75.
[5] Charley H. Dodd, Dynamics of intercultural communication, fortth edition, pp. 61-94.
[6] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, trad., Radu Carp, prefaţă, Iuliu Moţoc, Ed. Antet, 1998.
[7] Însă, pe cât de actuală este noţiunea interculturalităţii, pe atât de confuz îi este conţinutul, întrucât până astăzi în dezbaterea internaţională a termenului încă nu s-a stabilit foarte clar distincţia dintre interculturalitate, multiculturalism şi pluriculturalitate. Pentru edificare vezi: Will Kymlicka, Multicultural Citizenship, Ed. Clarendon Press, Oxford, 1995; David Hollinger, Postethnic America. Beyond Multiculturalism, New York, 1995; Charles Taylor, Multiculturalism and „The Politics of Recognition“, Ed. Princeton University Press, Princeton N.J. 1992; Levente Salat, Multiculturalismul liberal, Ed. Polirom, Iaşi, 2001; François Ruegg, „Minorităţi etnice, naţionale sau multiculturalism?” din Introducerea la volumul: Interculturalitate cercetări şi perspective româneşti, pp. 6-7; C. Giordano, „Affiliation, Exclusion and the National State: Ethnic Discourses and Minorities in East Central Europe”, în: H.-R. Wicker, (editor), Rethinking Nationalism and Ethnicity, Ed. Berg, Oxford, New York, 1997, pp. 175-192.
[8] Dincolo de fascinaţia ideii, punerea în relaţie a culturilor existente într-un singur stat, precum şi ideea ambiţioasă de fuziune dintre toate culturile lumii sau pe scurt, interculturalitatea, se realizează (neoficial) mai mult printr-o depăşire a identităţii – prin care o cultură specifică (cultura unui popor) se impune în faţa altor culturi de acelaşi fel prin forţa speculaţiilor, nu prin autenticitate (forţa de necontestat a oricărei culturi) –, decât prin posibilitatea lor reală de interrelaţionare dată de subiect. Cf. Gheorghe Butuc, Persoană şi lucrare în antropologia creştină şi reflectarea lor în spaţiul românesc al secolului al XX – lea – de la interpersonalitate la interculturalitate -, Teză de Doctorat în Teologie, București, 2012, pp. 336-337.
[9] Vezi: Ioan Vasile Leb (coordonator), Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
[10] Teodor Baconschi, 365 de lămuriri în compania lui Laurenșiu-Ciprian Tudor, Ed. Polirom, Iași, 2019, pp. 186-189.
[11] Pe larg în capitolul: „Interculturalitatea consecință a intersubiectivității umane”, din: Gheorghe Butuc, Persoană şi lucrare în antropologia creştină …, pp. 431-442.
[12] Rafael Noica, Conferința: Cultura Filocalică, București, 21 aprilie 2012 [https://www.youtube.com/watch?v=ndrX-vzG038], (21 octombrie, 2019, h: 00:00).
[13] Cuvântul a fost folosit de Sfântul Vasile și de prietenul său Grigorie de Nazianz, la alcătuirea antologiei lor filocalice depre Origen. Pentru o scurtă evoluție a volumelor Filocaliei în spațiul ortodox, vezi: Mică Filocalie a Rugăciunii Inimii, prezentare, note și comentarii, Jean Gouillard, trad. Ilie și Ecaterina Iliescu, Ed. Herald, București, pp. 7-12.
[14] „Prefața traducătorului la ediția a doua a primelor patru volume”, în: Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. I, trad., intr., note, de pr.prof. dr. Dumitru Stăniloae, ediția a IV-a, Ed. Harisma, București, 1993.
[15] Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi, Colecţia Isihasm, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 1998, p. 79.
[16] Rafael Noica, Conferința: Cultura Filocalică…
[17] Detalii în: 7 dimineţi cu părintele Stăniloae, Convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, București, 2002, pp. 48-50.
[18] Rafael Noica, Conferința: Cultura Filocalică…
[19] Detaliat la: Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Sofia, București, 2005, pp. 29-48.
[20] Akedia sau lâncezeala este patima, descrisă de Filocalie care, alături de lene și uitare sunt dușmanii de temut ai desăvârșirii omului: „Demonul lâncezelii [Akedia], ce se numește și „demonul amiezii”, e cel mai devorator dintre toți demonii”. Cf. Gabriel Bunge, Akedia, Plictiseala și terapia ei după Evagrie Ponticul, ediția a III-a, trad. Ioan I. Ică jr, Sibiu, 2007, p. 74 sq; vezi și: Evagrie Monahul, ”Schiță monahicească, în care se arată cum trebuie șă ne nevoim și să ne liniștim”, Filocalia, vol I…, p. 82.