Contemporani cu Taborul
Lucru cert, nici un Praznic şi nici o Sărbătoare a Bisericii nu au doar un rol comemorativ. Dimpotrivă, toate sunt prilejuri binecuvântate, pe firul cărora omul poate face experienţa plenară a bogăţiei harului dumnezeiesc, care se revarsă cu aceste ocazii.
Zilele acestea, creştinii ortodocşi suntem încă scăldaţi de lumina Taborului. Nu doar din faptul că Praznicul nu s-a sfârşit, ci mai ales pentru că harul care a strălucit din Trupul lui Hristos la Schimbarea Sa la Faţă este „sângele” dumnezeiesc care străbate întreaga creatie ţinându-o în existenţă. Acest har este învelit de haina materiei în deosebitele şi nenumăratele ei forme, pe care le însufleţeşte, le dă contur fiinţial şi o strălucire aparte. Mai ales, atunci când acest har este conştientizat, lumina sa pătrunde cu mai multă putere materia, până la covârşirea ei, încât cu greu se mai poate face distincţie între formă şi fond, transformându-se într-o existenţă plină de consistenţă.
Pe treptele înalte ale acestei covârşiri în har are loc răpirea în Duh, momente în care timpul şi spaţiul îşi dilată la maximum laturile, materia se subţiază devenind total transparentă, iar raţiunea tace cu totul, trecând în contemplaţie directă a tainelor nevăzute. Este ceea ce I s-a întâmplat Mântuitorului Hristos pe Tabor, ceea ce a trăit Sfântul Pavel urcat până la al treilea cer, ceea ce a văzut Motovilov la Sfântul Serafim de Sarov, atunci când acesta din urmă îi vorbea despre prezenţa vie a harului lui Dumnezeu în om, şi ceea ce mulţi alţii au trăit în Biserică.
Dar, deşi pe acestea Biserica le consideră excepţii, ele sunt, de fapt, normalitatea vieţii, care pune în valoare compatibilitatea firească dintre creaţie şi har. Insistăm, nu o compatibilitate specială, aparte, prezentă doar pe alocuri, ci una naturală, prezentă continuu în toată creaţia, dar care se manifestă excepţional cum şi când Dumnezeu binevoieşte. Ele relevă realitatea cuvintelor pauline „că Dumnezeu a făcut dint-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, şi să-L caute pe Dumnezeu care nu este departe de fiecare dintre noi, căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (F. Ap. 17, 24-28).
Pe treptele mai firave ale conştientizării prezenţei harului lui Dumnezeu în om şi în toată creaţia, întâlnirea cu harul produce reacţii paradoxale şi chiar ciudate. Pur şi simplu, este atât de delicată realitatea harului care ne străbate şi atât de mult bine face el sufletului care-l întâlneşte, încât orice altă experienţă de viaţă păleşte, devenind instantaneu secundară. În aceste momente răzleţe, dar care marchează definitiv cursul vieţii noastre, deveneim atât de uimiţi, atât de copleşiţi, atât de plini de viaţă încât facem gesturi puerile, îngânăm cuvinte fără înţeles şi privim într-un gol aparte. Pe scurt, ne prostim duhovniceşte în clipele de prezenţă a harului. De fapt, avem aceeaşi reacţie ca cea pe care a avut-o Sfântul Petru pe Tabor, care, copleşit de ceea ce vedea, a spus: „bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce să zică” (Lc. 9, 33).
Deşi aceste momente trec la cei care nu s-au înscris într-o stare harică a vieţii, totuşi rămîne înlăuntrul lor un dor neostoit pe care nimeni şi nimic nu-l va împăca, decât retrăirea acestei prezenţe a harului. Şi aşa, unii călătoresc în această viaţă bucurându-se printre făpturi de bogăţia harului care le străbate şi urcându-se prin ele la Făcătorul lor, iar alţii, mai înaintaţi, trăiesc într-un suspin adânc momentul întâlnirii depline şi definitive cu pacea şi bucuria harului, după cum doreşte cerbul izvoarele apelor (Ps. 41, 1) şi coplilul sânul mamei.
Cât timp încă se trăiesc asemenea momente, putem spune că suntem contemporani cu Taborul, dar şi pentru că viaţa însăşi este „Taborul” zidit de Dumnezeu din iubire, care aşteaptă replica liberă şi conştientă a omului.
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în Ziarul Lumina, Sâmbătă, 09 august (2014), Serie Naţională, anul X, nr. 180 (2881), p. 6.
