Conştiinţa euharistică a canoanelor în Ortodoxie
Adesea cu acordul nostru, uneori doar dintr-un moft sau pur şi simplu în virtutea unei inerţii, deopotrivă cler şi credincioşi, cităm canoalele Bisericii ca imperative cazone în vederea restabilurii moralităţii. Fără să se ţină cont de natura alcătuirii lor şi fără să se cuprindă înţelesul lor, canoanele, „trâmbiţele Duhului Sfânt” devin pe buzele conştiinţelor scrupuloase „arme” ale condamnării la iadul temporal sau chiar cel veşnic.
Este foarte adevărat că de cele mai multe ori, canoanele Bisericii dacă nu sunt cu totul necunoscute, cel puţin au fost înlocuite cu un set de norme morale, citate doar pentru a corija viaţa religioasă a credincioşilor. De asemenea, este la fel de adevărat că cei mai vehemenţi susţinători ai canoanelor, afară de faptul că dispun de o memorie „de fier” de a le reţine, rămân doar cu memoratul şi clasificatul, uitând cu totul de Duhul insuflării şi al interpretării lor. În ambele cazuri, omul ratează un bun prilej de a gusta din viul care le străbate, unii prin omitere, alţii din scrupulozitate. În realitate, canoanele Bisericii sunt mărgăritare rare, care alcătuiesc salba de nestemate prin care ne recuperăm fireasca strălucire pierdută. Rupte din acest „şirag duhovnicesc”, strălucesc fragmentar sau dimpotrivă pot ucide fără milă.
Deloc întâmplător, drept exemplu, amintim desele referiri la canoanele Sfântului Vasile Cel Mare, cele care opresc de la împărăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos5, 7, 10, 15 sau 20 de ani (vezi canoanele 51-73, cf. Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, pp. 416-424). După unii, timpul opririi de la cuminecare, indicat de aceste canoane trebuie aplicat ad litteram, deşi însăşi recomandarea Sfântului Vasile faţă de duhovnicii care le aplică îi contrazice (vezi canoanele 74, 84, 85 ale aceluiaşi, cf. Ibidem, pp. 424, 428). Aceşti acrivişti găsesc în acest gen de canoane un potrivit „reţetar duhovnicesc”, care trebuie aplicat cu stricteţe pentru ca cei în cauză să simtă gravitatea păcatului.
De partea cealaltă, se situează laxiştii, care consideră aceste canoane căzuze în desuetudine şi prin urmare sunt ignorate total. De aceea, ambele tabere sunt adesea în conflict, dacă nu direct, cel puţin în planul receptării, acolo unde deruta se manifestă din plin, mai ales în spaţiul spovedaniei, atunci cînd aplicarea acestor canoane este contrarie.
Sub nici o formă, Sfântul Vasile sau alt sfânt, care au dat astfel de recomandări nu au avut în vedere depărtarea credincioşilor de Hristos, aşa cum însuşi ierarhul capadocian sfătuieşte: „Toate acestea însă le scriem ca să se cerce roadele pocăinţei; căci negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei …” (canonul 84).
Nu-i potrivit să gândim că Marele Vsile, care s-a luptat ca „un leu” pentru credincioşii săi, i-ar fi putut pedepsi atât de aspru, indiferent care ar fi fost cauza păcatului lor. De altfel, cunoaştem din viaţa Sfântului tot atâtea cazuri de oameni pătimaşi primiţi şi îmbrăţişaţi de văpaia mângâietoare a droagostei dumnezeieşti de care era străbătut.
Canoanele în cauză – de altfel fragmente din operele sale scrise în contexte şi situaţii precise – vin să ne atragă atenţia la minunatul tact duhovnicesc folosit de Sfântul Vasile în păstorirea credincioşilor săi şi din care, prin comparaţie, vom putea înţelege şi alte canoane care par a fi sentinţe ultime.
Sfântul Vasile vorbea într-un context euharistic normalizat. În eparhia sa rânduiala era ca cei ce vin la Biserică să se împărtăşească de 4 ori pe săptămână: miercurea, vinerea, sânbăta şi duminica (Cf. Epistola 93, PG 32, 484-485). Într-un astfel de mediu euharistic oprirea de la împărtăşit până la 20 de ani pare inexplicabilă. Dar, Sfântul Vasile voia să sublinieze contrastul dintre binefacerile Sfintei Împărtăşanii şi veninul păcatuluişi astfel, creştinii nestatornici, măcar de teamă să fugă de focul patimii. De aceea, acei care nu cunoaşteau de ce mare bine se despart prin păcat li se atrăgea atenţia prin timpul îndepărtării ca astfel să li se treazească brusc conştiinţa realei pocăinţe, care (iarăşi) îi primea la Hristos.
Prin urmare, nu timpul îndepărtării era/este important, ci evidenţierea răului pe care cel păcătos şi-l poate face, nu atât păcătuind, ci prin faptul că în zona păcatului stă departe de Izvorul Vieţii şi de sursa întregului său bine. De aceea, în ortodoxie canoalele nu au drept raţiune interzicerea accesului păcătosului la Hrsitos, Singurul Mântuitor, ci, dimpotrivă normalizarea şi simplificarea relaţiei cu El în afara complicităţii şi a complicaţiilor neumane ale patimilor.
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în Ziarul Lumina, Sâmbătă, 1 martie (2014), Serie Naţională, anul X, nr. 49 (2750), p. 6 şi Marţi, 11 martie (2014), pe ortodoxiatinerilor.ro: Conştiinţa euharistică a canoanelor în Ortodoxie
