Comunicare și comuniune
Cuvântul. Ce dar minunat făcut de Creator omului. Și pe cât de minunat pe atât de înfricoșător, după responsabilitatea ce ne revine față de el: ”O, om! Ce mari răspunderi ai, / Tu vei pleca din lume, / Dar ce ai spus, prin scris sau grai / Sau lași prin pilda care-o dai / Pe multi, pe multi, spre iad sau rai / Mereu o să-i îndrume (Sf. Ioan Hozevitul, O, om!).
Fiul lui Dumnezeu și-a declinat identitatea, distincția Sa personală de Cuvânt al Tatălui (In. 1, 1), făpturii Sale zidite după chipul Său. Omul, la rândul său, devine prin cuvânt rostitor și rostuitor al lumii, zidite de Cuvântul-Hristos, prin Cuvânt (In. 1, 3), devenind astfel, conștient de sine, de Creatorul Său și de lumea înconjurătoare, fiind capabil să dialogheze despre toate cele înțelese. La om, ca și la Dumnezeu, cuvântul întruchipează în sine întreaga ființă ipostatică, așa cum este ea, pe care o revarsă apoi, prin cuvânt, din sine înafară, fără ca prin aceasta să sărăcească în vre-un fel.
Pe calea cuvântului revărsător de sensuri nebănuite, oamenii comunică, dialoghează, intră în comuniune, mai ales atunci când au acealși fond al înțelegerii vieții, dar exprimat în diferite și diverse forme semantice sau mistice. Altfel spus, prin cuvânt, oamenii comunică și se cuminecă unii din alții, își devin interiori și transparenți, își dau din ale lor și primesc pe cele ale altora în ei, fără nici un pericol.
Aceasta întrucât, câtă vreme omul se cuminecă din Cuvântul dumnezeiesc se poate comunica și altora fără să simtă vre-o sărăcie de sine. Altfel, comunicarea sa devine ori conservare egoistă, care anulează comuniunea, ori modalitate de continuă năruire de sine și a altora. În acest sens, orice cuvânt al omului sau recreează prin sensuri lumea și sporește bucuria pentru viață, ori, dimpotrivă, permanentizează în om o stare de iad, de plictis groaznic, întreținută de propriile gânduri devastatoare. Nu degeaba, Evanghelia ne avertizează: ” Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 37).
Trăim într-o lume a supercomunicării, deodată cu o acută lipsă a comuniunii. Acest paradox, neconform cu demnitatea umană, ne îndeamnă să fim foarte atenți la cuvânt, la comunicare, la comuniune. Este foarte bine să ne folosim de orice prilej al comunicării, câtă vreme ne duce la comuniune. Altfel, în afara comuniunii, putem chiar renunța la comunicare, nu pentru a prefera muțenia ursuză, ci pentru o rememorare interioară a sevei cuvintelor, care să ne revigoreze și să ne primenească fondul cuvântător, pentru ca apoi, cuvântul să ne fie plin de sens, de viu, ne noi înșine. Numai astfel de cuvinte pot spori nebănuit intercomuniunea.
Fără comunicare vie și fără comuniune, raiul vieții și raiul veșnic nu poate începe…, și nici nu e posibil!
Autor: Gheorghe Butuc
Publicat în Ortodoxia Tinerilor: Prin cuvânt, oamenii comunică și se cuminecă unii din alții, își devin interiori și transparenți
