Bucuria Postului şi taina regăsirii de sine
Prima întâlnire cu postul, atunci când citim în sfintele Evanghelii este direct legată de aspectul bucuriei, fără de care atitudinea omului postitor trece incontestabil în făţărnicie. Cel puţin aşa citim în textul de la Matei, în relatarea Cuvântării de pe Munte a lui Hristos: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 16-18).
Fără îndoială, natura enunţului exclude orice tendinţă de interpretare exterioară a bucuriei. Căci, dacă bucuria postului s-ar manifesta doar în modul în care ştim să ne ungem/ parfumăm (TOB, ed. 1988, p. 1440) capul sau după cum reuşim să ne spălăm faţa, atunci trecem într-o altă latură a formalismului, cel puţin la fel de periculoasă ca cea a făţarnicilor avertizaţi de Mântuitorul. Dimpotrivă, textul vrea să ne arate că atunci când postim, înfăţişarea exterioară, cea a trupului nostru este tocmai consecinţa unei aşezări naturale şi echilibrate în post. Adică, cel care va posti fără făţărnicie, nu va schimba nimic în exteriorul său. Nu va fi nevoie. Se va arăta de la sine. Dar, va răscoli adânc în interiorul său, acolo unde se va întâlni în taină cu Tatăl ceresc, după cum arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „[…] pentru că cei vechi aveau obiceiul să-şi ungă capetele lor ori de câte ori erau veseli şi bucuroşi, a spus să ne ungem şi noi capetele. Nu ca neaparat să o facem, ci ca să ne dăm silinţa să ascundem cu mare grijă, prin toate mijloacele, bunul acesta, postul […] împlinind El Însuşi, cu fapta, ceea cea a poruncit cu cuvântul, postind patruzeci de zile; şi postind, ascuns de lume, nu Şi-a uns capul, nici nu S-a spălats […]” (Omilii la Matei 20, 1, PSB 23, p. 262).
Prin urmare, accentul cade pe bucuria reieşită din nearătarea la suprafaţă sau din taina postului; o taină a unei vii întâlniri dintre om şi Dumnezeu, aşa cum ne recomandă Biserica, prin cultul ei, chiar din prima zi a Postului: „Prea cinstitul Post să-l începem cu bucurie, strălucind noi cu razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii, sfinţenia curăţiei, tăria bărbăţiei. Ca să ajungem luminaţi la sfânta Înviere cea de a treia zi, care luminează lumea cu nestricăciunea (Triod, luni, săptămâna întâi a Postului, la Utrenie, al doilea rând de sedelne, stih I). Pentru realizarea acestei taine a bucuriei, se pare că toate mişcările exterioare ale omului, înafara lui, chiar cele de zi cu zi, îi opresc vertiginos apariţia şi îi răpesc mult din posibilitatea extinderii/itensificării ei. Aceasta întrucât, preocupările exterioare ne exersează mai mult în cele ale lumii de aici şi mai puţin în cele ale lumii ce va să vină. Din această perspectivă, postirea nu este atât refuzul categoric pentru anumite alimente considerate „de dulce”, cât mai ales, o stare de reamintire continuă, de reîntoarcere perpetuă în taina firescului, în taina colocviului divino-uman fără sfârşit; stare ce poate fi trăită pe fundalul preocupărilor cotidiene şi ocazionată de schimbările alimentare.
Atât de unică este această taină a întâlnirii dintre om şi Dumnezeu încât nu merită nici un efort de exteriorizare a ei. Nu că acesta nu ar fi posibilă. Dar ar fi inutilă. Tot dinamismul ei se consumă înăuntru. Acolo, în liniştea retragerii din zarva lumii, produs al plăcerilor de tot felul – alimentate activ şi neobosit cu dulceţile culinare ale vieţii – sufletul îşi lărgeşte capacităţile de sesizare ale harului şi îşi dezvoltă, ca într-un pântec (termenul grecesc: kilia), membrele spirituale ale posibilităţii de mişcare cu noimă, necesare în veşnicie. „În ascuns” (Mt. 6, 18), adică nevăzut şi neştiut de oameni, persoana umană creşte în intensitate spirituală, prin susţinerea harică, pe măsura scăderii exterioare a cantităţii dezvoltării ei. Pe această traiectorie, postul la vedere nu este decât mijlocitor. Este un „bun prilej”. Este un pretext, un început şi un exerciţiu, ce aşteaptă să fie asumat şi care marchează deodată prima treaptă a hotărârii omului de a păşi în taina regăsirii de sine, prin ochii şi braţele lui Dumnezeu.
Pe calea tainei postirii, orice act de renunţare din partea omului, ca jertfă plină de sens şi scop duhovnicesc atrage după sine un răspuns plin de har şi dar dumnezeiesc. Nu ca schimb, ci ca întâmpinare şi vie întâlnire dintre două persoane care se caută pentru că se doresc, dintre două voinţe ce se vor unite într-o singură simţire, dintre două lucrări ce se împărtăşesc reciproc. Şi dacă postul este mijlocitor al acestei negrăite taine, al acestor bunătăţi desăvârşite, cine n-ar vrea să postească? Cine ar mai risca să se laude cu postirea sa? Doar cel făţarnic şi plin de el, care confundă bucuria de altul cu afişarea de sine.
Cine însă, a gustat măcar o clipă din bunătăţile harului, mijlocite de post şi dobândite în taina lui lăuntrică, acela nu numai că nu se va putea lăuda cu postirea sa, dar va căuta singur prilejuri postitoare pentru înmulţirea şi lărgirea tainei bucuriei interpersonale divino-umane. Un astfel de om, posteşte cu bucurie postul Bisericii. Un astfel de om, trece firesc de la perioade de post la stare şi atitudine postitoare. Iar aceasta se întâmplă, numai pentru că omul atins de bunătăţile tainice ale postului face din viaţa sa un neîntrerupt post faţă de patimi, iar din bunătăţile lumii gustă cu mulţumire, binecuvântând pe Creatorul şi Dăruitorul lor. Pentru el, nu mai contează ce şi cât mănâncă, pentru că atenţia îi este atrasă de Cel cu care se întâlneşte, în şi dincolo de mâncare. Prezenţa Lui întrece cu mult gustul şi plăcerea percepută doar din simţuri.
Dar, în lipsa prezenţei şi atingerii reale de har îmbucurător în taina postului, orice perioadă de post pare o impunere şi o privare dură de „micile plăceri ale vieţii”. Este un atentat pe faţă la „libertatea” şi „fericirea” omului, pentru că e singura pe care o cunoaşte şi o crede deţinută. Chiar şi aşa, lucrurile pot reveni la normal oricând, dacă omul voieşte, căci Dumnezeu aşteaptă. El nu se grăbeşte. Însă, a te folosi de post drept paravan pentru a ascunde cât mai bine propriile patimi şi, culmea, în acelaşi timp, a dori să te înfăţişezi lumii ca un lipsit de plăceri. Din această cruntă situaţie, nici chiar Dumnezeu nu te mai poate salva. O arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur, la începutul omiliei sale despre post: „Cunosc, cunosc mulţi oameni care nu postesc şi arată lumii că postesc; îşi pun mască de postitori deşi nu postesc; iar apărarea lor este mai rea chiar decât păcatul, că spun: „Fac asta ca să nu smintesc mulţimea!” Ce spui, omule? Dumnezeiască e legea care ţi-a poruncit să posteşti şi tu vorbeşti de sminteală? Păzindu-o, socoteşti că sminteşti, iar călcându-o, nu sminteşti? Poate fi, oare, o prostie mai mare decât aceasta? Nu încetezi odată să fii mai rău ca făţarnicii şi de două ori făţarnic? Nu te ruşinezi de tăria cuvintelor Domnului, la gândul cât de mare e păcatul ce-l săvârşeşti?” (Omilii la Matei 20, 1, PSB 23, p. 261).
O astfel de atitudine nu poate decât să sporească neimaginat puterea patimilor, în timp ce o secătuieşte la nesfârşit pe cea a harului. De aceea, Mântuitorul Hristos se dezice categoric de ea afirmând, neostentetiv, puterea postului purtat în taină, din care izvorîşte bucuria. De cealaltă parte, tăinicia postului sporeşte bucuria omului, iar bucuria resimţită îi lărgeşte şi mai mult taina, pe măsură ce în exterior se înmulţesc de la sine zilele postitoare. Toate se împletesc reciproc în omul postitor, până la măsura nemâncării după exemplu lui Hristos şi al sfinţilor, înaintând spre ziua cea neînserată a postirii neîncetate: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutută, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rm. 14, 17).
Aşadar, să ne bucurăm postind, după recomandarea concluzivă a Sfântului Ioan Gură de Aur: „Iubeşte postul aşa cum trebuie, nu pentru alţii, ci pentru el însuşi! Că şi noi ne socotim insultaţi dacă nu suntem iubiţi pentru noi înşine, ci pentru alţii. Gândeşte aşa şi despre post! Nu căuta să posteşti pentru alţii, nici nu te supune lui Dumnezeu pentru a plăcea oamenilor, ci supune-te oamenilor pentru a plăcea lui Dumnezeu. Dacă nu faci aşa, ci altfel, chiar dacă ţi se pare că posteşti, Îl superi pe Dumnezeu ca şi cel care nu posteşte. Căci după cum acela păcătuieşte, tot aşa şi tu păcătuieşti, că nu posteşti aşa cum legiueşte Hristos” (Omilii la Matei 20, 2, PSB 23, p. 263). Cât despre noi, cine nu a gustat din bucuria postului să continue încercând. Nu se ştie, poate, poate…, căci nu se poate să nu vină. Cine se chinuie postind, să caute mai la adânc. Nu va fi în zadar. Cine posteşte cu ură şi cu fală să se oprească: de la ură şi de la fală, postind fără ele. Iar cine se bucură postind şi posteşte bucuros, mai postească. Nu doar că postul lui va fi un exemplu, dar măcar bucuria lui, poate să devină contagioasă. Aşa că: la multă bucurie contagioasă din clipe postitoare!
Autor: Gheorghe Butuc:
Publicat în Ziarul Lumina, Luni 15 aprilie şi Miercuri 17 aprilie (2012), Serie Naţională, anul IX, nr. 88 (2491) şi nr. 90 (2493), p. 6.
