Apostolicitatea credinţei

Pare lucru simplu să crezi în secolul 21. Evidenţa existenţei lui Dumnezeu se impune în virtutea naşterii, iar credinţa o primim la Botez în virtutea Tradiţiei. Ne trezim la viaţă într-un spaţiu şi într-un timp, care sunt pline de mărturiile credinţei apostolice întreţinute în valurii, peste timp, de adeziunea la ea a strămoşilor noştrii.

Totuşi, cândva, actul credinţei comporta riscuri majore. Îndrăzneala de a crede altceva decât credinţele native, naive şi interesate ale Impreriului era un gest plin de responsabilitate care, în mai toate cazurile, conducea la pierderea vieţii. Primul căruia I s-au aplicat aceste chinuri şi moartea a fost Mântuitorul Hristos, „începătorul şi plinitorul credinţei noastre” (Evr. 12, 2). Asemenea lui, sfinţii Apostoli, în fiecare neam unde au predicat sămânţa credinţei şi Cuvântul Evangheliei au primit deodată cu ele martiriul, din cauza necredinţei primitorilor.

Istoria neamului nostru nu are pe conştiinţă vina de a fi omorât vre-un apostol. Dimpotrivă, ea se legitimează într-o plămadă paradoxală apostolică din care ne naştem în latinitate orientală şi ne renaştem prin Botez în credinţa Sfântului Andrei. Peste veacuri, sămânţa apostolică andreeană a dat nebănuite rodiri, care au împletit salba creştinismului românesc.Dar, credinţa apostolică nu-i doar memorie istorică sau jurnalistică. Nici simplă amintire despre ceea ce au crezut alţii.

Credinţa apostolică este un (bun)simţ viu moştenit ca dar al neamului şi al strămoşilor, dar este şi o atitudine responsabilă a fiecăruia dintre cei care o primesc. Apostolicitatea credinţei, de departe, are câteva imperative: disponibilitate faţă de exigenţele prioritare ale vieţii, responsabilitate faţă de neam şi zestrea lui spirituală, echilibru al lucrării în lume şi o jertfire a vieţii pentru un scop bine ţintit şi asumat. Altfel, credinţa devine obicei steril, adeziune formală şi acceptare la întâmplare, bună doar pentru recensământuri neconcludente din care să rezulte procente înşălătoare, din toate punctele de vedere.

Şi astăzi, după 2000 de ani de la încreştinare, ni se cere aceeaşi atitudine apostolică a credinţei. Adică, aceeaşi disponibilitate a jertfei şi a iubirii totale, întrucât credinţa nu cunoaşte grade de comparaţie. Ea este sau nu.

Societatea noastră, ca de altfel toate etapele sociale ale istoriei, are şi ea idolii ei, are propunerile ei pentru anumite genuri ale credinţei. Nu este mai puţin aspră cu cei care-şi permit să creadă apostolic şi să aibă apostolicitatea credinţei. Ba chiar, este dispusă să-i sacrifice pe aceştia pentru a-şi salva „idolii cu parfum de normalitate”. Şi astăzi asistăm la aceeaşi confruntare dintre „duhul lumii şi Duhul credinţei” ( I Co. 2, 12, Ef. 2, 2). Alte personaje, acelaşi scenariu. Însă, şi Hristos, „ieri, azi şi în veci este Acelaşi” (Evr. 13, 8). El  luptă cu cei ce cred, rabdă în cei ce se nevoiesc şi învinge în cei desăvârşiţi.

Apostolii stau pe scaune de judecată altături de Hristos primind de la fiecare neam  roadele credinţei pe care le-au semănat în ogoarele lor spirituale, dar şi contribuţia fiecăruia dintre noi la talanţii încredinţaţi lui de Dumnezeu (Mt. 25, 14-30). Căci, după cum „mortea lui Hristos a morţilor viaţă a înflorit” (Octoih, gl.7, Sâmbătă la Utrenie, sedelna stih. 5), tot aşa martirul apostolilor pe altarele credinţei este sămânţa roditoare a fiecărui neam la judecată şi temeiul răspunsului nostru bun la întâlnirea cu ei.

Sfântul Andrei aşteaptă şi el rod din pământul românesc. Rod autentic crescut din asumarea conştientă a credinţei în Hristos cel propovăduit de el, nicidecum „sărbători” zgomotoase, pretextate de numelui lui.

Publicat în: Şcoala Gălăţeană, decembrie (2013), nr.210, p. 12.